Fineturi umoristice

 Sursa internet

Celebrul compozitor Hans von Bülow, plimbandu-se într-o seară prin Berlin, îngândurat, s-a lovit de un trecător.

Acesta s-a oprit iritat și se răsti la muzician:

- Dobitoc!

Bülow îsi scoase pălăria și spuse:

- Încântat de cunoștință, numele meu este Bülow!

 

O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumpărate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Într-o zi, în timp ce cântărețul repeta câteva arii într-o cameră de la etajul I, se prezentă la el maistrul.

- Doriți să terminăm reparațiile luna asta?

- Bineînțeles! - răspunde Caruso.

- Atunci, fiți amabil și nu mai cântați! Imediat ce vă aud, oamenii mei lasă totul baltă și stau să vă asculte...

A fost, povestită mai târziu de Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a făcut vreodată.

 

Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atracție la masa unor aristocrați. Amfitrioana, cunoscută pentru inteligența sa cam șubredă, făcu imprudența să-l întrebe:

- Spuneți-mi, vă rog: am auzit că peștele regenerează materia cenușie. Ce pește mă sfătuiți să consum?

- Balena ! - răspunse prompt Shaw.

 

După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest. În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal. Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?

Naiv, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul!

 

T. Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.

Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:

- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.

Fapt ce se adeverea întotdeauna.

 

 Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:

- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.

- Când, stimabile?, l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.

- Acum o oră.

- Ce măgar!, a exclamat Caragiale.

Apoi, luându-l gura pe dinainte:

- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!

 

În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu mănâncă nimic, gazda l-a întrebat:

- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?

- Internele, a răspuns acesta.

A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!

 

Ziaristul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiției pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:

- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!

 

În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filosof un cântec la liră.

- Păi cum - exclamă prietenul - mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou?!

Iar Socrate i-a răspuns:

- Dar când să-l mai învăţ, dragul meu?

 

Într-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filosoful Descartes cum se delecta cu niște specialități culinare, îi zise în batjocură:

- Cum, și filosofii mănâncă lucruri atât de bune?

- De ce nu? - ii răspunse Rene Descartes - îți închipui poate că natura a creat lucruri delicioase numai pentru proști?

 

În carnetele sale, Leonardo da Vinci și-a notat, alături de numeroase schițe, studii, informații, și unele anecdote spuse prietenilor. Iată una din ele:

Un pictor care avea niște copii foarte urâți, fiind întrebat cum e cu putință ca el, care a pictat tablouri atât de frumoase, are astfel de copii, a răspus că:

"Tablourile le-am pictat ziua, în timp ce pe copii i-am făcut noaptea!"

 

Soția filosofului și matematicianului grec Pitagora era o femeie instruită și inteligentă.

Fiind întrebată după cât timp se purifică o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, a răspuns:

„Cu propriul soț, imediat, cu altul, niciodată".

 

 Talleyrand stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna de Récamier, galant cu amândouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfârşit - spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită - dacă am cădea amândouă în apă, pe care ai salva-o mai întâi?

- O, doamnă baroană - răspunse Talleyrand - sunt sigur că înotaţi ca un înger.

 

Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce într-o zi dis-de-dimineață în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primește în capot și se scuză:

- Vedeți, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs.!

- Da, doamnă, dar vă culcați pentru altul! - mormăi supărat filosoful.