Tovarase Presedinte, Tovarase Director, Tovarase profesor, Tovarase Doctor, Tovarase Academician, Tovarase Primar, Tovarase Ministru, Tovarase Deputat etc.
Domnule
presedinte, domnule ministru, domnule deputat, domnule avocat, domnule senator,
domnule bandit, domnule tradator, domnule hot… domnule plagiator... etc....
Fara
alte cuvinte….
Acuma e la moda in Romania sa se dedice câte o zi la ceva.
E
ca în Caragiale, canaliile de politicieni și edili se aduna și comemorează pe
cei care au murit ca muștele în nu știu ce bătălie ca ei sa fure și sa se
imbuibe acuma...
Când
e vorba de nenorociri e prilej pentru privilegiați sa vaite, sa cheltuie bani
de pe unde pot lua pe conferințe, ședințe, benere, baluri si licitatii de
binefacere, apeluri ca fraierii sa dea un leu pentru... cate un mare derbedeu
etc.. și problema grava e la fel si începând de a doua zi... Ca bugetul asta
unde s-a dus daca trebuie cheta la spitale, scoale, SMURD si altele...
Sunt
insa și lucruri deosebite cum e și ce am auzit azi dimineața la radio: ca azi e
ziua tătarilor din Dobrogea.
De
ce m-am bucurat? In primul rând pentru faptul am fosti coleg de scoala cu cei
din aceeasi generatie cu mine din majoritatea minoritatilor etnice ale
Dobrogei, in al doilea rand, am avut puține viraje în educația mea și unul din
ele s-a declanșat în excursia din nordul Chinei dupa ce am vazut imensa fresca
a epopeii campaniei lui Gins Gins Han intr-un imens complex memorial. Iata de
ce stirea de azi are pentru mine o semnificatie aparte.
Dupa
imaginile de film si paginile cartilor lui Mihail Sadoveanu cand erau
prezentati oameni ingroziti, buciume si clopote de biserici cu urletul de
groaza: Vin Tatarii!! iata ca soarta m-a facut sa inteleg dupa 20 de ani de
trai in jungla umana ca asa s-a facut istoria, dintotdeauna cel slab cade rapus
de cel puternic. Asa s-a calit otelul...
Daca
tot e globalizare sa fie! Cu un cercetator in ale catinei albe din Bolivia,
tara care nu a avut puterea sa faca un "gard" impotriva
conchistadorilor si a altor "pretini" de aiurea, in fata monumentului
impunator de la intrarea in complexul memorialistic dedicat marelui han.
Din
imensa fresca derulata dealungul a cateva sute de metri, ce face subiectul
principal al complexului muzeal, am vazut ca erau asa de bine organizati incat
in timp ce unii casapeau pe cei care li se opuneau cu arma in mana o alta parte
din trupe pregateau tabara cu ce gaseau la fata locului, doar funiile erau
carate de ei cu carele, totul pentru camparea celor osteniti pentru a se reface
si dupa ce luau ce era de luat si isi amestecau si ei genele mostenite cu ale
invinselor plecau mai departe...
E
ceva imens, armata faurita din bronz la marime cam o data si jumatate fata de
realitate a cailor, calaretilor si cainilor si a atelajelor care trag
materialele logistice de atunci inclusiv o copie a cortului pe roate al marelui
erou.
Nimeni nu stie ca si in cazul lui Alexandru Macedon (alta etnie din Dobrogea!!) unde a fost inmormantat.
Un comandant al armatei hanului a ajuns in cetatea de unde plecau programati asasinii formati de cei interesati ca ei sa creada ca daca isi indeplinesc misiunea sangeroasa ajung in Paradis asa cum era creat cu o imaginatie "hollywood-iana" cateva zile pentru ei cu hasis, lapte si miere si fecioare minunate...de aici termenul "asasin". Acel comandant tatar a distrus cuibul de impregnare a mintilor programate pentru a ucide de nu a mai ramas piatra pe piatra...
Nu o mai veni vre-unul si azi pe lumea asta plina de programe...
Noaptea la un foc de tabara inconjurati de urmasii hanului ne-am "stamparat" foamea cu mancare servita cam asa cum o primeau temutii invadatori hamesiti de efortul luptei.
Este pericoloso sporgersi, era ce vedeam langa geam in vagoanele ciumei rosii care mergeau dupa cum era interesul calatorilor nu ca ala de Giurgiu din Progresu’ (ce nume predestinat de gara!!???) pe care nu l-am perdut niciodata cand lucram in si pe langa capitala din judetul unde avea el capatul intr-o mare de militari frati cu tivilii care alergau cot la cot cu mine sa il prindem pe la 6 dimineata!!! De ceva ani buni nu e bani de podisca ca e alte cheltuieli decat o linie istorica! Acuma eu credeam ca italianu’ e frate cu romanu’ ca de aia are ceva baieti si fete atuncea plecati acolea de ciuma rosie, bat-o vina, limba ziceam in prostia mea e sora cu romana dar nu era asa! Asta e, prostia nu doare! Da naruie tarile de fraieri! Eram prudent dar acuma e musai ca multe geamuri de trin vorba lu’ nea Marin e lovite sau pictate de baietii din Romania educata! Asta e. Acuma altu-i baiu. Din ce in ce mai multi romani trebe sa caute in pubele ca traiu’ e ca vatraiu’! Si sa vezi imbuibatii ca sa ii educe, baga pirania pi colo! Deci ai pus botu la pubela, ajungi ca la otomanii de inainte de ciuma rosie, harst mana cu pacatu’! E foame si la pestisor ca tot din est vine fake newsu’cu premiile lui de milioane!! ATENTIE nu mai pune botu, taci si rabda ca mai poti sa gasesti si serpi superveninosi ca asa e romanu cu banu, schimbator ca maneta de Ferrari! Asta e una dar ATENTIE la mana intinsa de politicienii lu’ peste ca pirania si serpii e de la Dumnezeu dar astia e fara Dumnezeu si aici e chiar cu necuratu traba si nu se stie inca dar poate fi si mai nasol da' rau. E ca in bancul auzit de la un coleg de liceu: Vine unu cu banu’ sa cumpere un papagal. Asta canta ca Dolanestii, Irinuca etc. ieftin 500 de ieuro! Asta Joe Cocker, Albano, Romina, Madona si altii da’ ie 1000. Da asta, ca e nasparliu si sta retras. 10000 de coco! Da ce face ? Nu stim inca da’ toti i se adreseaza cu maestre!
Am
trait la inceput in Tulcea mea natala unde era si fotbal. Era Delta Tulcea o
echipa ca atatea in tara aceea a mea care atragea barbatii vanati de Albacherul
de azi ca erau indragostiti si atoatestiutori in domeniu. Si evident dupa meciuri se
duceau pe la Neptun sau alte carciumi unde aveau loc dezbaterile. Plecau acasa
si reveneau la noua etapa cu aceeasi dragoste si atotstiinta in domeniu. Viata
m-a dus in diferite locuri unde am intalnit fosti fotbalisti care nu au dus-o
rau cu ciuma rosie, gaseau un loc in tara unde aveau si ei in echipa un loc, o
casa, un salariu pentru ce nici ei nu stiau ca dadeau pe la servici sa ia
avansul si lichidarea!!! Erau si gasculite deci nu le lipsea nici haleala buna
dar nici dragostea. Nu aveau miliarde dar nu au dus-o rau. Erau epoci cand se
juca avand aceleasi ghete la matineu, apoi preluate de cei din meciul vedeta… Erau
solide din piele adevarata nu... Acum e ceva scarbos cu ala care face atatea
milioane de coco, contra ala care nu face decat atatea milioane. Si bun, dau
banii baietii dar unde e fotbalu’? Ma uit si vad spectacole dar in tribune cu
iz national, ochelari imensi, tricouri mulate pe corpuri femeiesti, adevarate
sincronuri africane sau de aiurea. Si pe teren... actori care nu stiu decat sa faca
pe mortii pentru ca arbitrii si ei stiu de ce! Asta e. Tata e una si avortonul
tot avorton ramane. Sug aia care trabe... Lectii frumoase la actualul CM
aratate de baieti de la periferia lumii care evident sunt acum in vizoarele
comerciantilor de sclavi… Cam asta e azi, portari care prind mingi de
antrenament, arbitri care au dar se fac ca nu au VAR dar curvaru’ se vede, pute
de la o posta si iata ca sita s-a vazut si au ramasara doar unii ca Arhentina pe
merit in carti altii calificati la fair play!! Cu tupeu, termen inventat de
savantii doctori in vidanjarea a ce e mai scarbos despre sportul rege! Cred ca
Burleanu o sa ia ceva gras cu tunuri la mormant ca nu a facut sau a facut asa
incat sa nu existe si pretentii de premiere la fotbalisti ca marea patrioata si
campioana pe bune Elisabeta Lipa zice ca nu prea se avanta marii tarii sa rasplateasca pe
cine trabe si da la lopeti! Asta e lumea totul devine scarbos si cred ca revenind
la Tulcea o sa ma rog si pentru oamenii aia care munceau o saptamana de 6 zile
nuuu… si Dumninca nu se duceau decat la „biserica” lor, stadionul apoi se
aghezmuiau cu ceva bere romaneasca pe bune sau cu o tarie de genul „ochii lu’
Dobrin” si viata era curata si frumoasa. Dumnezeu sa va odihneasca si voi sa
puneti in tarana o pica de facaturi care iubesc taaaare fotbalu’ romanesc si
pentru sportul nost care si daca da valori castigatoare nu e in stare sa le
rasplateasca! E bani de altele… Asa sa le ajute Dumnezeu la aia raiii!
Eram astfel
informat ca la o data anume se va introduce ora de vara. Eram in noaptea
sorocita schimbarii la Militia din Targu Jiu unde aveam un post de santinela.
Am urmarit cu infrigurare ceasul si cand mai era o ora fata de terminarea
schimbului normal m-am dus sa scol soferul de pe masina de serviciu care
asigura transportul nostru.
A inceput sa
injure somnoros si m-a facut nebun ca il trezesc la ora aceea. Dupa pledoaria
mea si faptul ca deja sculat era mai bine daca isi facea treaba si se culca mai
apoi linistit am plecat la unitate. Era prima mea victorie in haine militare...
Era o noapte din anul 1979 anul in care si in Romania s-a aplicat aceasta
masura care pe pielea si nervii prostimii se pare ca ar aduce ceva economii de
energie dar pe vremea cand furnicarul celor ce munceau se ingrosa dis de dimineata
nu acum cand lumea buna blocheaza zdravan traficul pe la 8-9 a.m....
Sa ajungi, mai greu decat alpinistii, adica trecand prin atatea si mai ales luptand cu toate dar mai ales cu tine insuti ceea ce este pana la urma cel mai greu, infruntand timpul si spatiul (cred ca ineptiile postmoderne pornesc de la inutilitatea fizicii, matematicii, artei, istoriei in temelia culturala a individului) iata ce este cel mai important in viata! Multumesc pentru apropierea dumneavoastra de noi, pentru urari si doresc din inima sa razbiti cu totii frumos timpul. Este cantarul vietii, viata care este unica si cu legile ei nu poate fi minciunita nicicand de cand este lumea lume. La o expertiza am ajuns intr-n loc unde nesimtirea umana a lasat ce e mai mizerabil in urma omului urbanizat in plata Domnului. Daca ati fi vazut ce a putut sa invadeze locul dar ce rai era dupa perioada de oxidare a mizeriilor primare devenite substrat nutritiv exceptional pentru o lume mirifica vegetala, ati fi optimisti. Din pacate ne complacem in aceasta inundare a mintilor noastre cu dejectii, mizerii scarboase, dar, exista un dar, exista printre rele si ceva minunat in tehnicaraia de azi, sa simti oameni cu care viata ta s-a intersectat din varii motive ca sunt alaturi de tine. Va multumesc!
Mergeam
astazi 22 09 22 pe strada. Veneau spre mine un tanar cu un copilas de 5-6 ani
de mana. Tatal il intreaba care crede ca e cea mai fericita perioada din viata
lui. Copilul candid ii raspunde sigur pe el: De cand ma ai pe mine!
Minunat
mai ales astazi cand traim si vedem atatea mizerii!!! Si parca a fost un balsam
pentru ca acestea s-au petrecut chiar in asa fel incat sa le fiu martor. Si ce fericit
am fost!
Romania e tara tuturor posibilitatilor!
An
de an oamenii care au in sange legenda de pe la 1848 se aduna la mormantul
Craisorului Muntilor, langa gorunul care il umbreste. Avocatul care si-a pus
sufletul si trupul arzand precum o lumanare ca si camaradul Balcescu revolutiei
pasoptiste e un simbol al romanismului adevarat nu masluit. A intrat in lupta
incalcita a vremilor in care interesele si dezbinarea aparatului machiavelic
imperial au invins. Invins a fost si Avram pe care toate cele l-au terminat
psihic. Poate sfarsitul acesta in care el insusi s-a invins pe sine nefiind
obligat sa se inchine ca majoritatea camarazilor, mai putin Balcescu,
invingatorilor la care majoritatea s-au alaturat devenind ca si dupa 1989
politicieni rapaci tocmai peste poporul care i-a propulsat cu tot sufletul naiv
in vartejul vietii politice.
Un tiz al marelui revolutionar patriot, invins doar de el insusi (spiritul l-a tradat), in replica printr-o lupta cu el insusi in primul rand, a realizat o mare performanta inotand fara nimic din facaturile moderne protectoare pe el aproape 3000 de km. Tizul ajungand primul om care a inotat de la izvoare la varsarea in Marea Neagra a milenarului Danubiu. Culmea e ca meseria temerarului atlet capabil de o asa unica performanta e de... bibliotecar. Chiar daca performanta e si cu o doza de absurd, pentru noi romanii, este alaturi de alte reusite ale lui, de pus in vitrina din panteonul neamului romanesc. Un Avram Iancu invins de lumea rea si sofisticata din jur, un alt Avram Iancu dupa decenii invingator al distantei, al fortei unui fluviu important al planetei, iata de ce Romania e o tara a tuturor posibilitatilor pentru acei fii ai ei care au avut si au un crez, patriotism si har. Asa sa ne ajute Dumnezeu asemenea oameni sa ne faureasca istoria nu cei de azi… nemernicii inchinati si slugi ai Zeului Ban cu toate relele pe care zeul le zamisleste…
Printre realizarile mele in viata se numara si aceea ca, tulcean fiind, am ajuns la Palatul Cotroceni inaintea lui Crin Antonescu, pepetuul, meteoricul si precum Fata Morgana candidat care nu a mai candidat… Penibil, penibila aceasta incrancenata atmosfera de ospiciu care a devenit Romania, ca asta nu mai fusese. Hotii prosperi apar iar pe sticla, afacerile merg, jafurile asisderea, gloata munceste sub biciul necrutator al patronilor globali, avem circ si paine “ca inainte de 1989”… numai painea nu restul, se zice ca nu mai crede nimenea ca e paine ca aceea, asta e din grau modificat genetic facut de “astia”**Nu, nu trebuie sa merg si eu la ospiciu, nici nu am falsificat imaginea ca altii, adevarul e ca am participat ca multi romani simpli si curati la suflet la sfintirea bisericii din incinta fostului Palat al Pionierilor… Pentru ca ni s-a dat voie, am umblat prin curte, l-am vazut si pe presedinte hahaind cu niste vizitatori alesi sau culesi zicand ca nu vrea sa zica lumea ca el nu e cand de fapt e… nu a fost cand altii stigau “Iesi afara…” dar asta nu ma priveste pe mine… Sau poate…. Am privit si eu de acolo de langa drapelul fara stema de acum, care arata ca tara… in zare si din pacate in afara de autorul instantaneului pentru care ii multumesc, nu am vazut nimic bun, din pacate privind spre tastatura acuma vad ceva mai inspaimantator… Eram infiorat ca sunt undeva unde au salasluit conducatorii, majoritatea rai, al tarii… apoi curatii pionieri. Mai in gluma mai in serios un vizitator ca si mine m-a surprins la intrarea oficiala, spre mandria mea efémera doar ca sa am o amintire sa ma ambitionez sa raman cu sufletul curat zic eu, nu ca aia care au penetrat pana acuma si vor mai penetra acolo cu machiavelism, vorbe goale si in ultima instanta cu un antiromanism sadic.
Iși sculpta rolurile de comedie cu ochii lui cei triști. La răsărit de drum, Birlic a fost doar Grigore Vasiliu. Cel care strica, de fiecare dată, disciplina în clasă. Nu făcea absolut nimic, doar o simplă grimasă și totul era compromis: hohote, râuri de surâsuri, lecția întreagă dată complet peste cap. Colo, la liceul ”Nicu Gane” din Fălticeniul natal, ajungea, aproape săptămânal, în biroul directorului George Satino, care nu-l scotea din ”secătură”. Grigore nu pricepea ce-a comis, dar era clar că domnii profesori îl pârau că le face vraiște clasa. Patriarhul locului voia să-l altoiască nițeluș cu o jordie, dar ăst mic și peltic se pitea sub masă. Când începea să ceară îndurare, Satino nu se mai putea abține și izbucnea, și el, în râs. Corecțiunea se amâna, obligatoriu, pentru o dată ce urma a fi comunicată ulterior...Era vremea în care Vasiliu cel tânăr dorea a se face clovn...
Tatăl,
negustor cinstit, nu voia a auzi de așa ceva, astfel că Grigore trebui a se
înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți, în România ”Dodoloață”. Dar cum
avea nevoie de niscavai monetar prin buzunare, se băgase cu simbrie și la
Teatrul Național din localitate. Figurant. Directorul Dragoș Protopoescu îl
ochise și lăsase vorbă la regizorul Aurel Maican să-l prinză și pe el în vreo
piesă. L-a aruncat direct în ”Musca spaniolă”, scrisă de vienezii Ernst Bach și
Franz Arnold, pe la 1913. Fiind peltic, a ”fost mai gâgă decât o cerea textul”,
așa că a reputat, din startul începutului, un succes răsunător. A devenit
angajat. Doamne, ce rol a făcut aici cu Dandanache, din ”O scrisoare pierdută”!
Marele Victor Ion Popa îl distribuie în ”Amanetul”, de Holberg.
Dă
la Conservatorul de Artă Dramatică. Pică prima oară. A doua. A treia. Și a
patra! A cincea! A șasea! A șaptea oară!!! Pentru că are acel defect din
naștere - ”scuipam când vorbeam” - intră greu de tot. Prin 1933, domnul Grigore
Vasiliu, student în Bucovina, este transferat la București. Marele Sică
Alexandrescu fondase, dimpreună cu alt imens, Tudor Mușatescu, ”Teatrul Vesel”,
de-și avea sala în pasagiul Bulevardului Elisabeta. Acolo avea să joace.
Mușatescu
găsise o piesă scrisă de aceeași vienezi - Arnold și Bach - și o adaptase
special pentru el. Tânărul actor intrase în pielea lui Costache Perjoiu, un
funcționar din Fălticeni, alintat BIRLIC, după numele turcesc al ”asului” de la
cărți. L-a jucat atât de bine, s-a identificat perfect cu personajul, încât
Grigore Vasiliu a devenit BIRLIC. Și așa i-a rămas i-a rămas...supranumele.
1934
îl prinde debutând în cinematografie, în ”Bing-Bang”, cu faimosul cuplu ”Stroe
și Vasilache”, o peliculă extrem de importantă în istoria noastră, pentru că
este primul film cu sonor, păstrat și astăzi! La teatru, Sică Alexandrescu
montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având succes. Pe
celuloid apare-n ”Doamna de la etajul II” (1937), alături de Maud Mary, cu care
avea să joace și la Teatrul ”Colorado” ori Mișu Fotino.
”Avea
un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunțel,
insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei fețe ilare se
aflau doi ochi de o infinită tristețe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast
crea un soi de tensiune care era însăși esența arte lui. El juca precum un
echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să țină această cumpănă fragilă între
tragic și comic. (...) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă.
Așa s-a întâmplat și cu Birlic: și-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a
fost în primul rând actor de teatru”.Radu Beligan
La
București, unde femeile nu-l prea băgau în seamă, o oltencă - Angela Mateescu,
mai înaltă cu un cap, se ”îndură și-l luă de bărbat”, după cum descria Gaby
Michailescu, cel care avea să-i devină prieten și impresar. ”Ca să-i fie
sergent-major la toate capriciile și viciile ce-l năvăleau samavolnic: jocurile
de noroc cu toatele, cursele de cai în întregime, trap, galop”...Plus celelalte
domnițe, Birlic fiind afemeiat ”din născare”. Însă Angela se îmbolnăvește.
Actorul vinde apartamentul de pe Calea Victoriei cu o sută de mii de lei, cu
banii obținuți pleacă la Paris, s-o trateze. Dar e prea târziu. Se stinge în
1962. Luni de zile după a sa plecare, fusese văzut cum mergea la cimitir, cu un
ziar în mână. Se așeza aproape de mormântul Angelei, spre a-i citi veștile din
periodic, așa cum făcuse în timpul căsniciei...
E
strălucitor! Face 13 personaje din opera lui Caragiale. De la Crăcănel cel
plângăcios (imens!), în ”D-ale carnavalului”, la Lefter Popescu, în ”Două
loturi”, călare pe lustră, urlând: ”Daaa, așa să știți, că noi suntem proști,
să ne revoltăm!”. De la Brânzovenescu ori Dandanache, în ”Scrisoarea”...,
la...Coana Efimița, din ”Conu Leonida”, pentru că joacă și roluri feminine!
Uite-l în ”Telegrame”, Costăchel Gudurău sau în ”O noapte furtunoasă”, fie
Spiridon, fie Rică Venturiano! ”Aceste personaje au constituit pentru mine, în
cei peste 35 de ani de teatru, o adevărată școală a măiestriei actoricești”,
spune. La ”Savoy”, lumea se calcă efectiv în picioare pentru a-l vedea în
”Acceleratul 402”, alături de Nora Piacentini, de Virginica Popescu ori de
Mircea Șeptilici. La ”Colorado” cântă ”Ochii tăi vor fi ai mei”...La sala din
Sărindar, cea a Mariei Filotti, joacă în ”Nepotul domnului prefect”, o comedie
de Mircea Ștefănescu. Jurnaliștii îl întreabă pe Sică Alexandrescu dacă speră
ca piesa să fie una de succes. Răspunsul? ”Cu Birlic în rolul principal? Ce-ți
închipui?” Cornicarii continuă: ”Stimate domnule Grigore Vasiliu, e adevărat că
în tinerețe doreați să-l jucați pe Hamlet?” ”Fii serios, dom’le, sunt actor de
comedie, îmi cunosc lungul nasului!”
Sunt
chemați la ”Festivalul Goldoni”, de la Veneția. E 1956 când Sică Alexandrescu
pleacă în Italia cu Birlic, cu Alexandru Giugaru, cu George Calboreanu –
tălică, ce actori! – cu ”Bădăranii”. Începe ploaia. Una torențială. E actul III
și spectatorii dau să se adăpostească, pentru că se joacă în aer liber. Atunci
Birlic începe să facă minuni! E atât de bun că sufletele ude uită că trebuie să
se pituleze sub streșinile de la ”Palazzo Grassi”. Rămân acolo, în bătaia
picăturilor, pentru a-l vedea pe Jupânul Conciano. Nu-i înțeleg limba, dar mimica
și gesturile sale sunt atât de ”cool”, că nimeni nu pleacă!
Cu
Sică s-a portivit perfect. Sau aproape perfect. Uneori, se ”încingeau”.
Alexandrescu era ferm, apăsat: ”Domnule Birlic, aici te rog să joci așa cum
ți-am spus eu!” Actorul scotea flăcări pe nas, precum o locomotivă cu aburi.
”Ba am să fac ce cred eu că e bine!” Se congestiona, se schimonosea mai ceva ca
în fața camerelor de luat vederi, trântea ușile, ieșea pe hol, fornăia, hămăia,
galopa. După vreo jumătate de oră de chibzuială, revenea pe scenă. Dregea
glasul. ”Cum ziceați că trebuie să facem, domnul Sică?”
”Grigore
Vasiliu Birlic era o fire extrem de emotivă. În afara scenei, nu lega două
vorbe! Țin minte că, înainte de a ieși în fața oamenilor și a le spune câteva
cuvinte, înainte de premiea filmului <<Titanic Vals>>, stătea în
culise și se întreba, panicat: <<Ce mă fac, ce mă fac?>>, în timp
ce-și freca, nervos, mâinile. Din când în când, se ducea și se uita, din
spatele cortinei, la publicul din sală, apoi revenea speriat în culise și începea,
din nou, să se văicărească!” Ion Dichiseanu
Comuniștii
îl apreciază, după 1945. Devine Artist Emerit al Republicii Populare Române,
apoi Artist al Poporului. Primește Ordinul Meritul Cultural clasa I.
E
”fiert” pe cursele cu cai. Aproape că doarme la hipodromul ce se ridica, pe
atunci, pe locul pe care e, azi, ”Casa Presei”. Cumpără un bidiviu, pe
”Fantezist”. Îl prinde pe Gaby Michailescu. ”Ai bani pe tine? Dacă nu, fă rost,
împrumută, am un pont senzațional pentru mâine!” Ajung la ”Capșa”. Colea
înfulescă pateuri astrul cântăreților de Operă, marele Goangă. ”Ai monetar la
dumneata? Dacă nu, găsește! Am un pont imens!” Puiu Iancovescu le iese în cale:
”Am un cal câștigător, mâine să răsari cu bani, te anunț acolo, la hipodrom, la
fața locului!” A doua zi, găsește alți mușterii: George Vraca,
artistul-nepereche, Niculescu-Buzău, regizorul Ion Sahighian. Vine cursa cu
numărul V. Birlic se apropie de toți și le spune doar atât! ”Biciușca!” E
numele magic, numele patrupedului ce-i va îmbogăți, le va umple buzunarele!
Animalul zburdă, pleacă din glonț slobozit de pușcă. Primii 40 de metri, rupe.
Birlic plutește deja. Apoi, trage pe dreapta, apucă niște fruze dintr-un copac.
Birlic își dă câțiva pumni în cap, mic așa cum era el, tuflește pălăria și dă
să fugă. E prins din urmă de cei care trebuiau să fie mult mai bogați. Toți
pleacă spre case cu clasa a II-a a tramvaiului.
Joacă
mult, enorm! Se bagă la loterie, caută chinta royală, doarme printre grajduri.
Suie-n tren și fuge la Cazinoul de la Sinaia. Pierde tot, dă veste unei surori
să-l ajute cu ceva ”mălai”. Nu câștigă, niciodată, nimic! Când e pe hipodrom, e
pe ”Progresul”, unde iubește echipa e fotbal. E întrebat, uneori, ce va face, a
doua zi, trupa. ”Dar se mai discută, dragă? Bate Progresul! Pentru mine,
calculele hârtiei sunt valbile până la Progresul. În cazul ăsta, nu cunosc altă
favorită decât echipa mea de suflet”.
Muncea
intens. Avea respect pentru colegi. Nu întârzia la nicio repetiție și, când un
actor aflat la început de drum dispunea de un monolog, se întorcea cu spatele
spre public, doar pentru ca acesta să se poată concentra pe spusele tânărului
confrate.
Ajung
la Craiova. Trupă grea. Să vedem, olecuță, despre cine e vorba: Costache
Antoniu, Niki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Sandu Giugaru, Ion Talianu, logic,
Birlic, și, logic, Sică Alexandrescu. Dai să iasă de la hotel, de la ”Minerva”,
s-o apuce, de-a-npicioarelea, spre Teatrul Național, unde au ”O scrisoare
pierdută”. În spatele lor, lume-puhoi. Sică vine cu ideea. ”Grigore, tu la
prima răspântie o apuci la stânga! Singur!” Gașca e părăsită, fluviul de oameni
se duce după matcă, după Birlic...
Vine
”Titanic Vals”, capodopera lui Mușatescu din 1964, regizată de Paul Călinescu.
Vă aduceți aminte de Spirache Necșulescu? Cum șterge el cu batista fruntea-i
nădușită, înainte de ada cep discursului de la balcon, în fața oamenilor?
”Iubiți alegători! Eu nu sunt orator! Și nu vreau să siluiesc cu vorbe
meșteșugite voința dumneavoastră!” Magistral! Ion Lucian, Coca Andronescu
tânără, Dichiseanu, la fel, Tamara Buciuceanu, așijderea. La filmări, pe undeva
pe la Câmpulung, face bâză, într-o pauză de tur de manivelă. Adună țăranii
prevăzuți pentru figurație, le vorbește cu atâta însuflețire că s-a sfârșit
comunismul și că el le va retroceda pământurile, că bieții oameni merg acasă și
dau de veste...Doar primarul îi poate liniști pe sărmani...
Aici,
în ”Titanic”, e și Valeria Nanci, o jună de doar 24 de primăveri. Pentru
Birlic, care are 60 de ani, sunt 24 de karate. E răpus de ”dorul chiparoasei”,
după cum descria Gaby Michailescu. Suie în avion, zboară la Timișoara, de unde
e de loc fata rădăcini germane. Finalmente, se căsătoresc. ”Mi-ar plăcea ca pe
afișul de teatru să mă găsesc cu Nanci Birlic”, zice domnița și clipește din
ochii de smarald și de păcat. ”De acord, Princesito!”, trage cortina artistul
și pecetluiește actele. Constanța Crăciun, o comunistă notorie (n.r. – cea care
decisese că oprele lui Brâncuși sunt ale unui țăran oarecare), Președintele
Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, află de mariaj. Nu se cade ca un
Artist Emerit, un Artist al Poporului, un tovarăș ce mișcă masele, să facă un
astfel de gest. Nu-l poate chema să-l urecheze pe maestru, o aduce la birou pe
Valeria. ”Uite cum stă treaba! Tinerețea ta are nevoie de un bărbat tânăr.
Birlic, pe care ai pus tu ochii, dă în bătrânețe și eu, ca ministru,
socotindu-ni-l un bun național al românilor, sunt datoare să-l apăr!””N-aveți
decât!...Doamna Crăciun, Grigore, despre care mi-ați zis că dă în bătrânețe, e
mai tânăr ca orice june berbant și vă jur, uite, fac și cruce, că e mult mai
potent ca unul de 20 de ani!”
Căsnicia
se realizează la Ofițerul Stării Civile din Piața Amzei.
”Nu
pot afirma că nu s-a uitat în ochii altei femei, fiind afemeiat din născare. A
plăcut femeile datorită căldurei sale sufletești și felului cum înțelegea să le
înveselească, mult mai mult ca actorii prim-amorezi Gaby Michailescu, prieten
și impresar
E
perfecționist, deși are mai bine de trei decenii de carieră. ”Spre deosebire de
arta scriitorului, a pictorului și a muzicantului, arta actorului este, din
păcate, perisabilă. Din creația lui nu rămâne nimic!”, obișnuia să zică. ”Eu,
Birlic cel din sală, îl urmăresc pe Birlic de pe ecran, dându-mi seama că el va
supraviețui, că această imagine a artei mele va continua să trăiască în ochii
unui spectator care nu s-a născut încă”.
Ar
vrea să mai facă multe, pentru că descoperă doi tineri regizori, Gheorghe Naghi
și Aurel Miheleș, dar boala-i dă târcoale. O simte, e conștient. Se pune pe
scris câteva pagini, așa, ca un fel de testament. ”Acum, mi-e inima plină și
gândul luminos ca mersul unei vestale. De câțiva ani încoace, am obiceiul să
schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers
care, pe vremea când eram ”foarte” (n.r. – tânăr), mă emoționa până la lacrimi.
Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna
necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor:
”Sosesc
cocoarele, sosesc
De după deal de
țintirim
Și anii trec,
copiii cresc
Și
noi....ÎNTINERIM”
Lasă
stiloul să se odihnească, pune mâna pe telefon. Își sună impresarul: ”Gaby,
vreau să reluam <<Birlic>>!”. Omul nu comentează, știe că va fi
cântecul de lebădă. Dă sfară-n țară. Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru
Giugaru, Petre Ștefănescu-Goangă, N. Grădescu, Vasilica Tastaman,
Antonescu-Cărăbuș, toți aceștia răspund ”Prezent!” Actorul – care e și regizor
- joacă magistral. E ultimul său mare triumf.
Cel
născut de Mica Unire pleacă într-un 14 februarie 1970, la doar 65 de ani.
Repauzează în Cimitirul ”Bellu”, alături de prima sa soție, Angela. În fața sa,
odihnește Maria Tănase. Nițeluș lateral, nea Gigi Dinică...
”Birlic
– Am îndrăgit porecla din prima clipă! Dacă nu mi-ar fi plăcut, crede-mă, n-aș
fi jucat-o (n.r. – piesa) cu atâta plăcere, nu mai puțin de 100 de ori, seară
de seară. E unul dintre puținele roluri care m-au pasionat. Și asta pentru că
sub masca comică a lui Costache Perjoiu se ascunde o umanitate tristă, un ins
pe care pot spune că l-am cunoscut, l-am înțeles. Și l-am adâncit (...) Am
căutat ca în marginea poantelor ilariante ale acestui bătrân și naiv conțopist
să presar câteva note nostalgice. E, dacă vrei, în linia acestui rol, câte ceva
din existența noastră, a tuturor” Grigore Vasiliu – Birlic
Surse:
”Birlic”, Gaby Michailescu, ”Historia”, internet
.jpg)
.jpg)
.jpg)