Filozofie & entomologie

 

« La ceea ce omida numeste sfarsit, restul lumii ii spune fluture! »

Lao Tse

Sursa Revista Magazin nr. 34 (3266)

24 septembrie 2020

Profesorul si ceasul

 (sursa internet)

Un om bătrân întâlnește un tânăr, care îl întreabă:

  - Dumneavoastră vă amintiți de mine?

   Și bătrânul spune:

-        - NU!

-         Apoi tânărul îi zice că a fost elevul său. Și profesorul întreabă:   

- Ce faci acum, ce faci în viața de zi cu zi?

- Ei bine, am devenit profesor, îi zice tânărul.

- O, ca mine, răspunde profesorul.

- Da... de fapt, am devenit profesor pentru că dumneavoastră m-ați inspirat să fiu ca dumneavoastră.

   Bătrânul, curios, întreabă:

-         În ce moment al vieții ai decis să fii profesor?

   Atunci tanarul îi spune următoarea poveste:

-  Într-o zi, unul dintre prietenii mei, tot student, a venit cu un ceas nou, foarte frumos și eu m-am decis să îl fur și i l-am luat din buzunar.

     Puțin mai tarziu, prietenul meu a remarcat și s-a plâns imediat profesorului nostru, care erați chiar dumneavoastră.

   Ați venit în clasă imediat, zicând: ceasul acestui student a fost furat în timpul cursului de azi. Cel care l-a luat, sa îl înapoieze imediat!

   Eu nu l-am înapoiat pentru că nu am vrut.

   Apoi ați închis ușa și ne-ați zis la toți să ne ridicăm că veți trece pe la fiecare, să căutați în buzunar până când veti găsi ceasul. Dar ne-ați zis să închidem cu totii ochii. Noi am închis ochii și dumneavoastră ați căutat din buzunar în buzunar și când ați controlat în buzunarul meu ați găsit ceasul și l-ați luat. Ați continuat să controlați la toți colegii și când ați terminat ați zis: deschideți ochii! Avem ceasul!

   Nu mi-ați zis nimic și n-ați mai menționat vreodată acest episod. De asemenea, nu ați zis nici cine a furat ceasul.

    În acea zi, dumneavoastră mi-ați salvat demnitatea pentru totdeauna! A fost cea mai rușinoasă zi din viata mea!! Dar a fost si ziua în care am fost salvat să nu devin un hoț, o persoană denigrata.

   Dumneavoastră nu mi-ați zis nimic niciodată și chiar dacă nu mi-ați atras atenția că v-am dezamăgit ca să îmi dați o lecție de morală, eu am înțeles acest lucru foarte clar.

Și datorită dumneavoastra am înțeles ce trebuie să facă un adevărat profesor.

Vă amintiți de acest episod?

-         Îmi amintesc de această situație, de ceasul furat pe care l-am căutat la toată lumea, dar nu îmi amintesc de tine pentru că și eu aveam OCHII ÎNCHIȘI în timp ce căutam... și adaugă mai departe: dacă pentru a corecta, trebuie să umilești, înseamnă că nu ești un bun profesor! Educația se face cu înțelepciune și tact. Pic cu pic...

   Profesorul sau elevul nu trebuie umilit în nici un fel. Rolul profesorului este imens pentru educația copiilor unei țări! Educația este viitorul patriei! Totul se bazează pe EDUCAȚIE!

   Personal cred că salvarea reală stă în educarea prin educație corectă!

   Profesorul trebuie ajutat să fie Educator al minții și sufletului copilului prin susținerea lor pe toate planurile!

   Lipsa educației si legăturii dintre profesorul fascinant si copilul minunat va duce la prăbușirea culturii țării respective.

   Să îndemnăm copiii să citească mai mult și să asculte Educatorii cu multă atenție.

   Citește mult ca să înțelegi!

   Educația face ceea ce omul şi legea nu pot face.

Inchisoarea ingerilor

(Sursa internet Film Now)

Anul 1947. Andy Dufresne, un tanar bancher, este condamnat la inchisoare pe viata pentru uciderea sotiei si a amantului acesteia, desi Andy declara ca este nevinovat. In inchisoare, Andy il intalneste pe Red, un negru inchis de 20 de ani. Andy va pune la cale un ingenios plan de evadare, dar si de pedepsire a tiranicului director al inchisorii.

Tim Robbins face rolul 'criminalului' tacut, ganditor. In inchisoare gaseste un nou prieten, pe Morgan Freeman, un "lup batran" care pare ca stie tot dar mai are multe de invatat.

Pe langa meritul de a fi pe deplin educativ si plin de pilde, filmul reuseste sa fie si spectaculos. Inchisoarea ajunge sa fie prezentata ca un loc oarecare, cu oameni buni si rai, un loc cu care te obisnuiesti, locul care devine "acasa"pentru unii din ei.

PS Unul din cele mai dragi filme pentru mine!

La Multi Ani BB!

 

Homo politicus papusatus

 

Evolutia prostiei omenesti :

De la Goethe cu "Vedi Neapole et poi muori!" la underground-atul "Vino la alegeri si poti sa mori!"

De demult

Eram la o coada la ceva pe vremea cand nu mancam chimicale, (era un fel de Han al Ancutei, sezatoare de oraseni) doi batrani vorbeau: „Zice ca pe vremea lui Isus romanii (latinii nu...) jupuiau de vii pe crestini si ii bateau in cuie pe cruci lasandu-i in arsita sau ger. Pe langa un amarat de ala care mai avea o tara de viata in el trece unul bun la suflet. Vazand ca pe carnea cruda insangerata sunt mii de muste hulpave chitite sa bea sange, scoate o carpa curata si incepe sa alunge insectele.

 -Lasa-le pe astea ca daca le alungi, vin altele mai crude si mai infometate! 

Doamne dar de ce oare mi-am amintit astazi 27 septembrie 2020 (an fatidic zic savantii si cam se vede ca au dreptate ca amaratul ala pedepsit de baietii rai)!

The Queen

 

Atunci cand vestea mortii Printesei Diana, fara nicio indoiala, cea mai cunoscuta femeie din lume, cade asupra unui public britanic socat si neincrezator, Regina Elisabeta II se retrage intre zidurile Castelului Balmoral cu familia sa, incapabila de a intelege reactia publicului la nenorocire.

Pentru Tony Blair, popularul si nou alesul Prim Ministru, nevoia poporului de siguranta si sprijin, este palpabila. Cu cat rabufnirea emotionala fara precedent creste in intensitate, Blair trebuie sa gaseasca un mod de a o reuni pe iubita Regina, cu poporul britanic. (Sursa internet)

O mare personalitate politica si istorica, regina care conduce cea mai mare putere a lumii din ultimele secole este interpretata magistral, asemanatoare fizic dar si maiestrit poate prima data pentru o fiinta in viata cum este in realitate. Film pe drept de Oscar!

Maria Tanase

 Exista o asemanare intre romani si francezi. 

La noi a stralucit o minunata stea Maria Tanase

la ei o alta: Edith Piaf!

FB Preda Sena: Exact,nu m-am gândit la aceasta asemănare .

       Eu: Se suprapun ca personalitati si cu Marlene Dietrich din Germania dar in afara de cantecul Lili Marleen cu care milioane de soldati nemti si-au alinat drumul spre moarte ea intra in circuitul mondial de valori din muzica si cinematografie in America, avand o viata lunga spre deosebire de cele doua dinainte care s-au ridicat din clasa celor multi si amarati, au avut o viata tumultuoasa murind la varste la care mai aveau mult de aratat.

Blestem

Statul Republica Moldova a reconstruit castelul lui Manuc-Bei de la Hânceşti, cheltuind pentru asta circa cinci milioane de euro. Cine a fost Manuc-Bei şi care e contribuţia lui la istoria noastră, pentru ca perpetuarea memoriei faptelor sale să merite mai mult decât Alexandru Lăpuşneanu Vodă din Lăpuşna, întemeietorul localității Mihalcea Hâncu, domnitorul de câteva luni al Țării Moldovei, mitropolitul Antonie Plămădeală din Stolniceni sau alţi fii luminaţi ai neamului-acest sacrificiu financiar al celui mai sărac stat din Europa? Emanuel Manuc Mîrzaean Bei (1769- 1817) s-a născut la Ruşciuc, târg din Bulgaria de azi. Nici biografii lui nu neagă faptul că banii lui Manuc erau din furat, bani murdari cu care acesta va şti să-şi facă drum în viaţă.

Bandele lui Fersenec Oglu îi atacă în plină zi pe negustorii de pe cele două maluri ale Dunării şi fiecare vas care trece pe fluviu e nevoit să le plătească taxă, astfel că gologanii mulţi, pe care-i adună Manuc în hazna, îl ajută să-şi cumpere de la sultanul Selim al III-lea titlul de Bei pentru sine, care se acorda doar domnitorilor Ţării Româneşti sau Moldovei, precum şi guvernatorilor de provincii otomane, şi cel de Paşă al Rusciucului – pentru tâlharul Fersenec Oglu, care – încântat de calităţile lui de negociator – ori de câte ori avea de soluţionat vreo problemă spunea: „Trebuie să aflăm ce-o să zică Manuc”. În 1802, când domn al Ţării Româneşti ajunge Constantin Ipsilanti, aflând că acesta avea nevoie de un finanţator, îşi trece haznaua încărcată în câteva ambarcaţii în stânga Dunării şi se stabileşte la Bucureşti. A plecat la timp din „echipă”, pentru că ocrotitorul său, cârjaliul Fersenec Oglu, în curând va fi hăcuit cu hangerele de alţi fraţi întru tâlhării. Manuc îşi va spori aici averile şi va deveni unul dintre oamenii cei mai influenţi din Ţara Românească. Generozitatea lui va deveni legendară. Un călător francez, Stanislas Bellanger spune că acesta câştiga la cărţi sume enorme pe care… le împărţea săracilor (Stanislas Bellanger, Le Kéroutza, voyage en Moldo-Valachie, II, Paris, p. 48-52). Procură moşii, imobile, afaceri, posturi. De la Constantin Vodă Ipsilanti cumpără în 1802 rangul de serdar, iar în 1803 – pe cel de paharnic. Îl va convinge cu câteva care de pungi pe Selim al III-lea să-i vândă funcţia de dragoman, la Constantinopol, unde totul se vinde şi se cumpără, iar la 22 septembrie 1808, cu alte care cu bani, va obţine de la sultan titlul de „prinţ al Moldovei”. Hatişeriful lui Selim al III-lea menţionează: „Ca recompensă a devotamentului său îi acord titlul de prinţ al Moldovei şi doresc, ca de acum înainte el să dubleze zelul în serviciul meu”. Se visa domnitor al Ţării Româneşti sau al Moldovei. Avea bani suficienţi pentru asta. Nu ştia decât turceşte şi armeneşte, dar necunoaşterea limbii ţării pe care ar fi dorit să o conducă (mulgă) în acel secol fanariot nu era un impediment. Constantin Vodă Ipsilanti, convins de pungile lui burduşite cu galbeni, îi va da să administreze ocnele de sare din Valahia, care-i vor aduce câte 300 000 de piaştri anual. Va mai cumpăra la preţ derizoriu grâu românesc din Ţara Românească şi Moldova, considerate grânare ale turcilor, pe care-l va vinde cu preţ împătrit la Constantinopol, cât şi lemn – pentru flota Imperiului Otoman, ceară şi miere de albine etc. În 1803 ridică Hanul ce-i poartă numele din centrul Bucureştilor, pe un teren care-i aparţinuse domnitorului fanariot Constantin Vodă Hangerli, care a fost decapitat la Curtea lui din Dealul Spirii de un capugiu başa (călău în soldă) trimis de sultan să-l scurteze de cap în 1799. În 1806 Rusia va declara război Turciei. Ca şi celelalte confruntări dintre cele două imperii acesta se va desfăşura pe teritoriul Principatelor Româneşti. Toată povara pentru întreţinerea celor două oşti – una cu pretenţia că le „eliberează” de sub păgâni, iar alta că le apără – e pusă pe spatele Ţării Româneşti şi a Moldovei. Omul ruşilor, domnitorul Constantin Ipsilanti, se declară într-o circulară din 16 noiembrie 1806, ca un alt Mihai Viteazul, „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Alexandru Moruzi pleacă din tronul de la Iaşi şi Constantin Ipsilanti devine conducător al celor două principate unite de armata rusă. Astfel, afirmau ruşii, se realiza în acest război planul Ecaterinei a II-a de a transforma Moldova şi Ţara Românească întrun stat mare de religie ortodoxă şi cu domnie ereditară, Dacia. În curând însă s-a văzut că planurile lor erau cu totul altele. Ei nu doreau decât să-şi extindă graniţele propriilor teritorii. După câteva confruntări, în care balanţa victoriilor înclină către ruşi, încep negocierile între cele două puteri. Ruşii sunt fermi în pretenţiile lor. Ei vor totul. Aceştia cer de la turci toată Moldova, toată Valahia şi stabilirea frontierei dintre cele două imperii pe Dunăre. Ca să fie mai aproape de Constantinopol, unde visau de mai multe secole să se mute din ţara lor friguroasă ţarii ruşi. Revindecările însă nu erau acceptate de turci. Sultanul afirmă: „Poarta nu poate admite alt hotar decât Nistrul”. (N. Iorga. Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, II, B., 1896, p. 454). La 21 februarie 1811, şeful delegaţiei ruse, generalul Kamenski, comandantul trupelor ruseşti, se îmbolnăveşte grav. Consulul francez Ledoulx afirmă ca acesta îşi ieşise din minţi. În luna aprilie 1811 la Bucureşti soseşte generalul Mihail Kutuzov, numit de ţarul Alexandru I comandant al „Armatei de la Dunăre” sau al „Armatei Moldoveneşti” („Moldavskaia Armia”). Cu această ocazie Manuc-Bei dădu o mare petrecere la Hanul de la Curtea Veche. Kutuzov era un moşneag de 70 de ani, chior de un ochi şi atât de îngrăşat încât deşela orice cal pe care încerca să-l încalece. Obosit de drum şi de cele câteva clondire de vin de Odobeşti, pe care le deşertă, generalul se pregăti să se retragă în unul din dormitoarele vaste pe care i le puse la dispoziţie Manuc.

– E frig în iatacurile tale, beiule!, i-a zis generalul Kutuzov.

– Dau imediat poruncă să se facă foc în sobe!

– Nu trebuie! Adu-mi o fecioară să-mi încălzească aşternutul.

Şi scrutând cu ochiul teafăr prezenţa, acesta zăbovi asupra unei fete cu chip de înger.

– O vreau pe copila de acolo.

– Nu se poate, luminăţia voastră!

– Mie să nu mi se poată?

– Are doar 14 ani.

– Nu-mi pasă.

– E soţia căminarului Nicolae Guliano. N-o s-o lase bărbatul.

– Cheamă-l la mine.

Manuc i-a făcut semn căminarului să se apropie.

Kutuzov l-a întrebat pe acesta:

– Puştoaica de acolo e soţia ta?

– A mea, boierule!

– Ştii cine sunt eu?

– Ştiu!

– Atunci peste o jumătate de oră să mi-o aduci chiar tu în iatacurile mele pe coconiţă.

– …Păi!, prinse acela să tremure.

– Dacă n-ai să faci ce-ţi spun, vezi asta?! – îi spuse militarul şi-i arătă sabia

– Unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta căpăţâna. Ai înţeles?

Cutremuraţi, martorii la discuţie povestesc această scenă în felul următor: Kutuzov se apropie „de o copilă de 14 ani, nepoată a lui Varlaam, căsătorită cu un tânăr boier numit Guliano (căminarul Nicolae Guliano – n.n.). Kutuzov a plăcut-o şi, cunoscându-i pe români, i-a spus soţului să-şi aducă nevasta şi acesta s-a executat, a doua zi Kutuzov ne-a prezentat-o pe Dulcineea şi s-a afişat cu ea în lume.” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă. Vol. I (1801-1821) B., 2004, p. 349).

M. Kutuzov îşi instalase în Hanul lui Manuc dormitoarele, birourile comandamentului rus şi cele ale serviciului de informaţii, ducea un trai depravat, se distra cu ţigăncuşe fără să le plătească, mânca, el şi oamenii lui, în restaurantul marelui han al lui Manuc pe datorie, acumulând restanțe de peste 50 000 de piaştri, o sumă enormă, pe care n-o va plăti niciodată, iar de cum se trezea, îşi trimitea soldaţii să prade târgoveţii şi ţăranii, mai ales de băutură „pentru nevoile oştirii”. Mihail Kutuzov, numit de valahi „satir cu un singur ochi”, atunci când făcea rechiziţii de produse ordona înhămarea ţăranilor, în locul cailor şi a boilor, la carele ce transportau recoltele furate de falnicii lui soldaţi, lovindu-i chiar el cu harapnicele din urmă. Acest detaliu e povestit şi de Karl Marx: „Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci care nu-şi cruţau nici bâta, nici vârful lăncilor. Peste 30 000 de români fură smulşi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiţi fugiră în munţi, unde singura hrană era de copac. Guvernul rus răspunse astfel la proteste: „Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate” (K. Marx, „Însemnări despre români”, B., 1964, p. 117).  Părintele comunismului mondial va afirma că Basarabia e românească, iar despre jaful teritorial, în fruntea căruia se aflase Kutuzov va menţiona: „Poarta renunţă la Basarabia. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române” (K. Marx, „Însemnări despre români”, p. 106).

 

– Aţi venit să ne eliberaţi de sub turci, dar sunteţi mai păgâni decât păgânii, îi reproşau valahii. Ne luaţi totul: şi caii, şi boii, şi pâinea, şi femeile. Lăsaţi-ne şi nouă ceva, îl implorau aceştia.

– Am să vă las doar ochii, ca să aveţi cu ce plânge, le spunea în batjocură generalul chior, cu apucătură de fiară.

Tratativele de pace durau din 1806. Dar ruşii nu se grăbeau. Mâncare şi băutură la Hanul lui Manuc erau destule. Ei căutau să câştige timp. Şi nu voiau să renunţe la niciuna dintre pretenţiile lor. La fiecare afirmaţie a otomanilor că nu vor accepta nicio revendicare teritorială, ruşii îi ameninţau cu continuarea războiului. La 23 iunie 1811, diplomatul von Walther îl informa pe regele Prusiei din Constantinopol că sultanul „va risca mai curând să piardă Constantinopolul, decât să cedeze Rusiei cele două principate române” (N. Iorga, Op. Cit., p. 461). Sultanul aici se dovedise un mare patriot român. Între o beţie şi alta, Kutuzov se repezi la Dunăre, ca la o altă petrecere, să atace armatele otomane la Rusciuc (în iunie 1811) şi la Slobozia (în noiembrie 1811), după care reîncep tratativele de încheiere a păcii dintre cei doi bandiţi. Sfătuit de Manuc, marele vizir Ahmed paşa e decis să facă concesii şi-i propune generalului Mihail Kutuzov ca noul hotar dintre Turcia şi Rusia să treacă pe râul Bâc, care taie Chişinăul în două. Dacă reuşea, Poşta Veche ar fi trecut în Imperiul Rus, iar Buiucanii ar fi rămas în Turcia. Peste alte săptămâni Ahmed paşa mută noile graniţe dintre cele două imperii de-a lungul râului Cogâlnic (urmând ca acestea să taie Cimişlia în două: mahalaua Recea să rămână a Turciei, iar zona „Vin-Zavod”, cu toate butiile lui pline cu licoare, în Rusia). Dar discuţiile nu avansau. Ele ajunseseră într-un punct mort. La negocieri Manuc-Bei se prefăcea că reprezintă interesele turcilor, dar urmărea să le realizeze pe cele ale ruşilor. Armeanul era trădător de profesie. El dădea pungi burduşite cu aur şi turcilor, şi ruşilor. Pe turci îi trăda ruşilor şi pe ruşi – turcilor. Dar în luna aprilie 1812 Alexandru I îl va destitui pe Mihail Kutuzov, generalul care-l făcu să piardă bătălia din 1805 contra lui Napoleon la Austerlitz, pentru că Rusia, care se voia „eliberatoare a creştinilor”, din cauza lui Kutuzov se făcea tot mai urâtă în Ţara Românească şi în Moldova. În locul lui fu numit amiralul Pavel Ciceagov. În unul din rapoartele sale amiralul va consemna:„Ţarul, la numirea mea, mi-a transmis o notă detaliată cu plângerile nefericiţilor locuitori ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti faţă de armata lui Kutuzov. În consecinţă, documentându-mă la faţa locului, am constatat că acestea sunt întru totul îndreptăţite şi am aflat că la toate plângerile, Kutuzov avea un singur răspuns: „Le voi lăsa doar ochii, ca să aibă cu ce plânge”. Ţarul, dându-mi această petiţie, mi-a spus: „Nu mai pot tolera în continuare aceste orori”. („Из записки адмирала Чичагова” în Русский архив, nr. 9, M., 1870). Vezi și Vlad Mischevca „Anul 1812 în destinul neamului românesc”, Ch., Litera, 2018, pag. 192). În una din zilele de la începutul lunii Manuc-Bei află că la Hanul lui, în drum către Sumla, unde se afla marele vizir Ahmed paşa, s-a oprit un trimis al împăratului Napoleon al Franţei cu un mesaj important pentru sultanul Selim al III-lea. A ţinut să-l cunoască şi la prima întâlnire i-a arătat hathi-sheriful semnat de suveranul turc prin care acesta îi acordase titlul de bei cât şi pe cel de dragoman, spre a-i câştiga încrederea şi ca să-l convingă că anume el, Emanuel Manuc Murzoian Bei, e reprezentantul cel mai avizat al sultanului turc în Principate. După mai multe damigene băute şi în schimbul unor cadouri de preţ – tabachere de aur şi inele cu diamante – făcute francezului, Manuc-Bei obţine de la acesta scrisoarea, pe care promite să i-o înmâneze chiar el măriei sale padişahului. În ea Napoleon I îl sfătuia pe Selim al III-lea să nu grăbească pacea cu ruşii, pentru că în curând el va ataca Rusia, în acest fel Turcia va ajuta Franţa, făcând ca mai multe divizii de-ale ţarului să fie menţinute la Dunăre, odată armata rusă înjumătăţită, el ar pătrunde mai uşor în Rusia. Ajuns în posesia scrisorii, în loc să i-o înmâneze lui Ahmed Paşa sau lui Selim, cum îi promisese ofiţerului francez, Manuc el i-o dă lui Kutuzov.

– Încheiaţi repede pacea, că vine peste noi Napoleon!, l-a îndemnat Manuc.

Îi convinge mai întâi pe ruşi să renunţe a mai face un recensământ al populaţiei Ţării Româneşti de care se pregătiseră şi a dizolva comisia ce urma să se ocupe cu acesta. Le sugerează, ca la întâlnirea cu delegaţia turcă să se mulţumească doar cu Moldova dintre Nistru şi Carpaţi, pentru ca cele nouă divizii ruse – patru în Principate şi cinci de dincolo de Dunăre, cu misiunea să cucerească teritorii străine, să poată reveni acasă, ca să-şi apere propria ţară. Turcii nu sunt de acord să cedeze ruşilor Moldova. Apoi – după alte discuţii – ruşii cer Moldova dintre Nistru şi Siret. Ca până la urmă să se mulţumească cu Moldova de până la Prut.

– Basarabia…

La 16 mai 1812, în sala de recepţie a Hanului lui Manuc din Bucureşti, este semnat Tratatul dintre Rusia şi Turcia. Procesul-verbal al şedinţei a fost întocmit de către un alt vânzător de neam – Alexandru Sturdza (1791-1854), care se afla de mai mulţi ani în serviciul ruşilor şi care sosise cu suita lui Ciceagov la Bucureşti. Tatăl acestuia – Scarlat Sturdza – va fi primul şi unicul guvernator român al Basarabiei (1812-1813). În aceeaşi zi armata franceză de 560 000 de ostaşi ai împăratului Napoleon porneşte din Drezda către hotarele Rusiei. Întârziase cu câteva ore, ca să zădărnicească planurile Rusiei şi să preîntâmpine dramele prin care va trece Basarabia în următoarele sute de ani. A doua zi, la 17 mai 1812, generalul Kutuzov a plecat din Bucureşti, uitând să ia cu el şi trădătorii în vreo butcă. „Armata Dunării” părăsea principatele române şi se ducea să-şi apere ţara. Războiul dintre ruşi şi turci care durase şase ani se încheia cu o pace ruşinoasă pentru turci. Sultanul era furios pe toţi membrii delegaţiei turce, învinuindu-i de înaltă trădare. Despre marele dragoman Dumitrache Moruzi sultanul credea că „a întârziat intenţionat să informeze Poarta despre pregătirile lui Napoleon”, iar „dacă s-ar fi aflat la timp despre marşul armatelor franceze spre hotarele Rusiei altele ar fi fost clauzele tratatului”. La 4 ianuarie 1812 Manuc-Bei îl însoţise pe marele dragoman Dumitrache Moruzi la o vânătoare pe una din moşiile sale şi îl plăti cu mult aur ca acesta să încline a rezolva negocierile de pace în favoarea ruşilor. La 25 octombrie 1812 Dumitrache Moruzi e invitat în corturile sale de la Sumla de către marele vizir Hurşid Ahmed paşa.

– Te-am chemat să-ţi mulţumim pentru contribuţia adusă la încheierea păcii, i-a spus vizirul.

– Mi-aţi promis caftan domnesc. Asta vreau! a zis Dumitrache, care se visa domn al Moldovei, aşa cum fusese fratele său Alexandru Moruzi între 1792 şi între 1793 şi 1802 şi 1806 sau al Ţării Româneşti, care-l avusese pe acelaşi Alexandru Moruzi domnitor între 1793 şi 1796, şi 1799 şi 1801.

Acum îi venise rândul lui. Merita să i se dea, drept răsplată pentru credinţa arătată turcilor, Moldova sau Valahia.

Imediat i-a fost adus în sala mare a seraiului caftanul de domnie din blănuri de samur cu bumbi şi poftale de aur, cu care câţiva arnăuţi l-au îmbrăcat cu mare fală pe Dumitrache aproape Vodă Moruzi.

După ce marele vizir i-a citit iradeaua (decretul) de decorare a Sultanului şi l-a felicitat pentru că i se împlinise cea mai mare dorinţă a vieţii, iar Dumitrache era în culmea fericirii, Ahmed paşa a rostit:

– Acum să-ţi citesc şi cealaltă iradea.

În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră sultanul mai semnase o teşcherea: cea de decapitare a dragomanului Dumitrache Moruzi pentru că din cauza trădării acestuia fusese sfâşiată în două Ţara Moldovei. După ce a citit celălalt decret, Ahmed paşa s-a întors către corpul de ieniceri şi le-a strigat:

– Tăiaţi capul acestui trădător! (Hurmuzachi, „Documente” II/1, B., 1885, p. 738).

I-a pus capul într-un sac şi i l-a trimis sultanului drept dovadă că trădarea a fost pedepsită. Lui Dumitrache îi va urma fratele Panaiotache Moruzi, participant la tratative, care va fi şi el găsit vinovat de cedarea Basarabiei, acesta fiind decapitat la Constantinopol în 20 noiembrie 1812. Lângă capul acestuia înfipt într-un par de pe Topkapé se afla agăţată şi un înscris: „…unindu-se cu fratele său pentru a le da teritorii duşmanilor statului, trădătorul a plătit această crimă cu capul său” (Hurmuzachi, p. 700). Manuc-Bei se simţi ameninţat. Domnitorul Ioan Vodă Caragea îi anulă titlul de dragoman pe care i-l acordase sultanul, lucru pe care îl putea face doar suveranul otoman numai vreunui boier condamnat la moarte, şi nicidecum un domnitor oarecare. La 22 august 1812, consulul rus Luka Kiriko îi dă în taină un paşaport ca să poată fugi din Bucureşti. La începutul anului 1813 sultanul îl trimise în capitala Ţării Româneşti pe capugi başa – portarul Seraiului însărcinat cu decapitarea domnitorilor – ca să-i taie capul lui Manuc, pentru rolul său decisiv la înstrăinarea a jumătate de Moldovă. În timp ce solul lui Selim al III-lea intra pe poartă în curtea caselor lui Manuc, acesta se strecură pe una dintre ferestrele palatului său coborând de la etaj cu ajutorul unor cearşafuri legate unul de celălalt, ca să se facă nevăzut. Trecu graniţa de unul singur călare şi se ascunse în Sibiu, care făcea parte pe atunci din Austria. În căutare de stăpân şi de o nouă patrie, îi scrise imediat cancelarului Matternich al Austriei, menţionând că se doreşte cetăţean austriac. De fapt intenţiona să se stabilească în Rusia, în noile achiziţii care trecură la imperiu de nici un an de zile şi cu concursul său. Familia lui mai era ostatecă la Bucureşti, aceasta va ajunge, cu ajutorul diplomatului rus Luka Kiriko, la Braşov abia peste un an. În vara lui 1814, la Viena se desfăşura un congres al regilor şi împăraţilor europeni, care deciseseră să se unească împotriva lui Napoleon. La 3 octombrie 1814, sosit la Viena, Manuc obţine o audienţă la ţarul Alexandru I. Îi prezintă un proiect de fundare a unui mare oraş, Alexandropol, port la Dunăre, lângă Reni, în jurul lui urmând să aducă colonişti din ţările creştine. Va cere de la ţar 35 000 de deseatine de pământ în Basarabia pentru întemeierea noului oraş şi port care ar purta numele ţarului rus Alexandru I la gurile Prutului, pe mal de Dunăre. Ministrul de Externe al Rusiei Capo dʹIstra îl recomandase ţarului ca şef al spionajului rus în Balcani şi recomandă să fie sprijinit. Ţarul îi mulţumeşte pentru trădare şi îi aprobă proiectele, numindu-l consilier de stat, ceea ce echivala cu gradul de general în armata rusă. După ce va mai sta la Viena aproape jumătate de an, în toamna anului 1815 Manuc va ajunge la Chişinău. Va cumpăra de la moldoveanul Ioniţă Iamandi marea moşie de la Hânceşti, judeţul Lăpuşna, acoperită cu păduri seculare, pe care le va tăia în pripă ca să poată începe construirea noului oraş şi port de la Dunăre. La 27 mai 1816 soţia sa, Mirian Manuc, cei doi fii şi cele patru fete ajung la Hânceşti, după ce au mers cu faetoanele de la Braşov până în Basarabia 40 (!) de zile. La 20 iunie 1817 îi va invita la palatul său din Hânceşti pe generalul Bahmetev, guvernator al Basarabiei şi pe generalul Benningsen, care vor sosi însoţiţi de ofiţerii statului major al armatei ruse. Când s-a ajuns la băutul cafelelor, Manuc a vrut săşi impresioneze oaspeţii, făcând o demonstraţie de călărie. Urcat în şa acestuia i se face rău. E dus în una dintre camere, unde moare. Un autor francez Stanislas Bellanger va scrie că turcii, nereuşind să obţină de la ţar extrădarea, pe care o ceruseră, au pus la cale otrăvirea lui Manuc de către unul din servitorii acestuia. Cred că mai degrabă l-au ajuns blestemele moldovenilor, care – din cauza lăcomiei şi trădării lui Manuc-Bei – au cunoscut două sute de ani de calvar, care din păcate mai continuă. Prin testamentul său întocmit la Hânceşti la 12 iulie 1815, îşi obligase urmaşii să se căsătorească doar cu armeni și armence şi le interzicea să-i înstrăineze moşiile. Ulterior, istoricii ruşi vor face dintr-un criminal şi depravat – Mihail Kutuzov – un erou, în cinstea acestuia un centru raional, Ialoveni, din Basarabia, purtându-i chiar numele (pe când, dacă la Slobozia sau Şamla ar fi biruit turcii, această localitate fondată de Ştefan cel Mare ar fi putut lesne purta numele Ahmed paşa). Aşa cum tot moldovenii, pe care i-a nenorocit cel mai mult Manuc-Bei, încheierea acelei „păci” criminale fiind rodul intrigilor lui, îi vor crea acestuia un muzeu de milioane de euro la Hânceşti. Nu mă mir prea mult de acest lucru, de vreme ce actualul primar al oraşului Hânceşti, Alexandru Botnari, i-a acordat postmortem (lucru unic în lume!) infractorului Grigori Kotovski titlul de cetăţean de onoare al oraşului şi acum aştept de la o zi la alta ca acesta să-i ofere acelaşi titlu şi altui tâlhar, căruia i-a făcut muzeu, ManucBei, şi asta ca oraşul Hânceşti să-şi merite pe deplin numele de capitală mondială a bandiţilor făcuţi de propaganda ţaristă şi sovietică eroi şi modele pentru politicienii corupţi. Cum spune şi viitorul imn al oraşului beiului:

Frunză verde foi de nuc

Asta-i ţara lui Manuc.

Fii tâlhar şi derbedeu

Și-o să ai şi tu muzeu!

 

Nicolae DABIJA

(Sursa internet)

Podul spionilor

 

Podul la care se face referire titlul filmului este unul real, ce face legătura între periferia fostului Berlin de Vest şi centrul oraşului Potsdam, aflat anterior sub controlul Germaniei de Est. A primit numele de „pod al spionilor” în ani ’60, când serviciile secrete ale sovieticilor şi ale americanilor schimbau prizonieri în numita locaţie.

Bridge of War – după un scenariu semnat de Matt Charman, recris de Joel şi Ethan Coen – spune povestea primului schimb de prizonieri făcut pe pod, dar şi a încercărilor avocatului James Donovan (Tom Hanks) de a negocia eliberarea pilotului Francis Gary Powers după ce avionul său a fost doborât pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Așadar, este vorba despre un thriller dramatic amplasat pe fundalul unei serii de evenimente istorice. „Bridge of Spies” spune povestea lui James Donovan (Hanks), un avocat din Brooklyn care se trezeşte aruncat în centrul Războiului Rece, când CIA îl trimite cu sarcina aproape imposibilă să negocieze eliberarea unui pilot american U-2 capturat. Scenariștii Matt Charman, Ethan Coen şi Joel Coen transformat această experiență remarcabilă din viața lui Donovan într-o poveste inspirată din fapte reale, ce surprinde esența unui om care riscă în această călătorie.

* In 2013 cu prilejul unui tur al orasului Potsdam am vazut si podul si zona in care a avut loc istorica intalnire dintre puternicii Pamantului. 

 

Filozofie aplicata

 

Nu arunca cu pietre in fantana din care bei apa! - Aristotel

Sursa Revista Magazin nr. 33 din 17 septembrie 2020 nr. 33 (3265)

Cam asta face omenirea asta turbata de cateva secole si efectele se vad !

***

Invatati, Invatati, Invatati! a scris V.I. Lenin

Acuma postumanii astia pe toata media si ce au la indemana va indeamna:

Consumati, consumati consumati!

Zorro

Eu cred ca cinematografia ca arta a absorbit multe opere care erau consacrate si cunoscute, marii actori, echipele de fauritori care au stiut sa ii valorifice ne-au umplut viata de placere, imaginea chiar daca a eclipsat imaginatia a adus in mix cu muzica, efectele de cascadorie si nu numai, costumele de epoca etc. o mare atractie a maselor. La fel ca in altele si cu ecranul fara sa ne dam seama am trait de fapt o altfel de istorie, a artei cinematografice!

Don Diego, proaspăt ales guvernator, sosește în Noul Aragon pentru a prelua postul, dar găsește orașul sub conducerea malefică a unui ofițer corupt, colonelul Huerta, căruia nu-i place deloc prezența noului guvernator, așa că pune la cale asasinarea acestuia. Don Diego va afla însă acest lucru în timp util și va încerca să-l oprească. Are de partea sa un mare avantaj, și anume faptul că el este de fapt legendarul Zorro, iar alianța cu frumoasa contesă Ortensia Pulido îl va ajuta să scape de Huerta și de soldații acestuia. Filmul este un remake, iar prezența în distribuție a lui Alain Delon a făcut din acest film o poveste care a încălzit spiritele multor generații.

Sursa internet

Secretele din grădina de trandafiri

 

Forbidden memories - SUA, 1995

Regia: Bob Clark

Cu: Mary Tyler Moore, Nathan Watt, Linda Lavin, Shirley Knight

Dramă. În America anilor 1950, micul Freddie este trimis să-şi petreacă vacanţa de vară într-un orăşel din sud, în casa celor trei mătuşi iubitoare, dar excentrice. Deşi convins că va fi cea mai plictisitoare vacanţă din viaţa lui, băiatul se ataşează treptat de cele trei surori, şi mai ales de Jessica, o minte şi un suflet de copil într-un trup de femeie adultă. O experienţă traumatizantă o paralizase pe Jessica în urmă cu peste 40 de ani, iar Freddie va fi cel care va scoate la suprafaţă teribilul secret.

Sursa internet program tvr 2

Le grand baigneuse

 

Auguste Renoir - Le grand baigneuse

Lumea se schimba, fiintele Pamantului evolueaza se educa, erau momente cand ma gandeam ca robotii ca robotii dar cainii care traiesc zeci de ani cu persoane devenite in varsta, unii cu harul educatiei in sange pot ajunge in rau sau in bine artizani ani unor ere noi ale dictaturii patrupedelor hamaitoare acum cand oamenii se legumesc de la zi la zi, de la ceas la ceas. De ceva timp la arteziana care invioreaza Crangasii am vazut cu uimire o porumbita care profita de adierea vantului si acolo unde picaturi de apa ajung spre exterior se aseaza, desface aripile si… se spala. Se vede ca e o spaima pentru fauna si flora virala si bacteriana de la incheieturile organului ei zburator unde soarele ajunge mai greu cand apa tulbura traiul minunat al parazitilor ce salasluiesc acolo. Mai cu ciocul, mai infoiand si desfoiand penele deja acum "marile mele imbaiate" precum femeile goale pictate de marii impresionisti devin exceptii fata de suratele lor care curtate de masculii infoiati ci gugulitori ciugulesc ce gasesc prin zona. Mai beau insetate din micile baltoace din jurul artezienei... Natura ne ofera minuni, natura e grandioasa dar numai cand omul nu sare calul ca atunci intoarce si ea foaia !

Gata

 

Gata cu romanul frate bun cu codrul, acuma furat si indatorat ca in codru are alt frate vitreg Covid19!

Frate frate, da’ toate e pe bani barbate!

Revista Magazin nr. 32 (3264) din 10 septembrie 2020

Daca e sa vezi ce vezi acuma in media romaneasca la atatea posturi tv. (cu mici exceptii) la care scutitii de impozite fac ce fac ei mai bine ca altceva nu ii duce cerebelul belicos si minciunos, atata pot, asta e dar mai baga si tone de publicitate, mai bine lipsa. Evident sa ai ochiii sanatosi inseamna idealul!

Taxiul, rulota si corida

Maurice Berger, taximetrist parizian, pleacă în vacanţă în Spania, împreună cu familia lui şi cea a cumnatului său. Plini de voie bună, excursioniştii se pregătesc să treacă frontiera, unde Maurice va deveni fără voia lui posesorul unui diamant pe care o tânără contrabandistă i-l strecoară în buzunar. Iar peripeţiile abia încep, căci hoţii vor porni pe urmele lor ca să-şi recupereze piatra preţioasă.

Hugh Grant

Un actor pe care il indragesc nascut se pare pe 9 septembrie.

De stiut

Maria Ciobanu

Cand natura, Dumnezeu, cum vreti sa spuneti aduce pe lume oameni cu har nu ai decat sa cauti sa te bucuri, sa iti umpli sufletul de ceea ce viata iti da, abia tarziu afland ca nu se mai repeta clipele cand ai posibilitatea sa fii patruns de arta, de prezenta unor minuni ale creatiei inimitabile si inegalabile. Am avut posibilitatea sa particip la spectacole unde doamna Mariana Murarescu extragea, precum albina nectarul florilor, mierea cantului romanesc de la interpreti care merita sa fie undeva intr-un panteon al culturii noastre! Trilurile unei voci minunate, arta ridicata la nivel de bijuterie, Dumnezeiesc! La Multi Ani! Doamnei noastre.

Si inteleptii au iubit!

Caseta cu scrisori

129 de scrisori! De la versuri naive şi aluzii delicate, la mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante: tânărul Nicolae Iorga a scris o "operă” întreagă, până să înfrângă temerile feciorelnice ale frumoasei braşovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori până la mărturisirea cea dintâi a unei iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru, pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat.

129 de scrisori, şi-apoi alte câteva sute, în care ni se descoperă, deopotrivă, răspunsul la iubirea sa prin ataşamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie în viaţa şi în opera geniului Nicolae Iorga.

Glorie şi scrum

"La început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire.."

(Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la Bucureşti către Catinca Bogdan)

Parcă nicicând nu-i mersese mai prost. Doar în copilărie, după moartea tatălui, când suferea, alături de fratele mai mic, George, văzând cum mama Zulnia se chinuia să-i crească şi să le dea educaţie, dintr-o biată pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, când cerneala se întindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului său prieten Ion Bianu. Din urmă cu 10 ani, de când uimise întreaga Românie, absolvind într-un singur an, "magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iaşi, cariera şi viaţa personală i se înlănţuiseră într-o perfectă spirală a reuşitei. Ajuns sub influenţa benefică a marilor profesori junimişti, tânărul Nicolae Iorga e încurajat şi ajutat să-şi desăvârşească studiile în străinătate. Călătoreşte mult şi cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, în care se inchide cu lunile citind şi conspectând cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen naţional, "o minune de om”, la propriu şi la figurat. Revenit în ţară, preia catedra de Istorie universală a Universităţii din Bucureşti, după ce, în prealabil, devine membru corespondent al Academiei Române!

Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie, Iorga scrie cât de "înfiorător de nenorocit” se simte. Momentul marchează

începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viaţa lui Iorga e la răscruce de drumuri...

Frumosul "copil” din Braşov

"Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie."

(Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu)

Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea.

Cere divorţul de Maria, invocând "traiul rău”, "abaterile sale de la datoriile conjugale” şi "insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de o

femeie înţelegătoare şi cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu. Încă din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Braşov, unde studia arhivele oraşului, casa părintească a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi, ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se ataşase foarte mult. Se simte atât de bine în mijlocul acestei frumoase familii ardelene, încât, în 1900 se mută în chirie chiar peste drum de casa lor. Şi astfel, într-o zi, pe neaşteptate, destinul îi zâmbeşte larg lui Iorga, când în casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venită de la Budapesta, ca proaspătă absolventă a pretenţiosului Institut Pedagogic "Erzsébet”. Aflat în plin proces de divorţ la Bucureşti, Iorga se îndrăgosteşte până peste cap de sora cea mică a prietenului său Ioan Bogdan. Catinca era o frumuseţe calmă, senină, armonioasă, fără nimic ostentativ. În plus, avea o educaţie solidă, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfecţie maghiara şi germana. Dar idila de-abia dacă are timp să se înfiripe, când, în august 1900, Iorga e obligat să ia drumul Sibiului, unde primise acceptul să cerceteze arhivele. Totul ar fi rămas, probabil, un dulce fior de-o vară dacă, tenace, pasional şi prodigios, întocmai ca în activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi ţinut aprinsă văpaia fragilă a promisiunii smulse Catincăi la Braşov - cum că "se va gândi la el” - cu zeci şi zeci de scrisori şi de cărţi poştale. "Orice zi mi se începe prin această spovedanie către tine, prin această rugăciune către iubita mea, care-mi aduce noroc şi mă înseninează”, îi scrie Iorga Catincăi. La început timid, apoi tot mai încrezător şi mai convingător, tânărul istoric reuşeşte, cu multă sinceritate şi emoţie, să spulberetemerile "micuţei” şi să-şi facă loc în viaţa ei.

"Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă".

(Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)

"Graziosissima Signorina”

"Dragă Catincă,

(...) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat:anume dacă eşti tot mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place, ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare... Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă". (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)

"Deci peste două-trei zile, o să ai... neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca, aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea".

(Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)

Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din cea

italiană, până ajunge la colecţii de timbre bulgăreşti... Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence - Iancu Bogdan îi transmite că ar fi "foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al său să-i devie cumnat” - Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca.

Într-unul dintre desele momente de exasperare din "exilurile” sale academice, Iorga glumeşte, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi: "Stimată domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de «Braşov, 13 oct. 1900». Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.

Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând.

"Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult... Să ştii că de la şedinţă încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi, micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900.

În ciuda temerilor constantem exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunţarea divorţului. Deferentul "Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv "Alla graziosissima signorina Catinca”, iar "Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte, în "Te sărut dulce” sau "Te iubesc!”...

"Cumintea şi dulcea mea iubită, am primit cartea ta poştală. Vezi, aşa să-mi scrii, copilule rezervat şi sfios. Şi mai puteai să adaugi, la sfârşit, acolo unde ai şters o literă, alte două: «T. I.», adecă «te iubesc» (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urâte, şi rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit şi sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, şi când vo avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele mieu copil blond!"

(Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din Bucureşti către Catinca Bogdan)

Lună de miere prin biblioteci

"Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentru

mine."

(Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)

"La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (...) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet. O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai relaţiei celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale.

Într-una din fotografiile de la începutul lui 1901, păstrată la casa memorială de la Vălenii de Munte, Iorga impresionează prin ochii săi hipnotizanţi şi aerul misterios, uşor pierdut, atât de potrivit unui tânăr geniu. Cum nimeni nu s-a gândit să le facă fotografii tinerilor miri din Şcheii Braşovului, "portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincăi, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declaraţiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens şi contur, în acest portret luminos al Catincăi...

Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa. Atmosfera încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, "Pentru că a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc «tare, tare»; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”. După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: "Document de la a şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”.

Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza: "cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care "urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”.

În sfârşit "acasă": Vălenii de Munte

"Îmi fac sufletul tare, căci şi trebuie. Mă fericesc că vă am pe voi, pentru că altfel n-ar birui în mine gândul că a trăi şi a te ţinea sănătos este o datorie, orice s-ar întâmpla. Eu, pentru mine, pare că nici n-aş mai fi, şi mă dăruiesc vouă, cari, prin datoria de a vă ţinea şi a vă apăra, mă ţineţi la locul mieu. Nu căuta să înţelegi mai mult. Vreau ca această scrisoare să-ţi ajungă. Şi am credinţa că ceva din iubirea noastră îmi va face întotdeauna drum prin viaţă, prin chinuirile şi primejdiile ei.

Te sărut şi vă sărut".

(Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga)

În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau

Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare.

Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături. În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta de "soţia mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că "pentru documentele ungureşti, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”.

După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit, unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că "ardeleancă ş econoamă de casă cum era ea”, se şi interesase cum se trăia pe acolo. După ani şi ani de peregrinări şi după mutări succesive în case lipsite de orice confort, la Văleni cei doi soţi aveau să găsească, în fine, liniştea şi căldura unui cămin. Viaţa îi va mai despărţi adesea pe Catinca şi pe Nicu Iorga - trec împreună prin războaie, refugii, crize politice, dar şi prin rutina deplasărilor în străinătate sau prin ţară ale savantului -, dar "acasă” rămâne, pentru amândoi, Vălenii de Munte. Casa de la Văleni devine, astfel, destinaţia altor sute de scrisori care ţin aprins, peste timp, fiorul poveştii de dragoste din vara lui 1900...

Superba Casă Memorială Iorga din Vălenii de Munte

Conservată întocmai cum era în urmă cu un secol şi transformată în muzeu memorial, casa de la Vălenii de Munte impresionează prin simplitate şi bun gust. Cu

excepţia unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul în "Casa Iorga” e fabricat în România, în cel mai pur şi mai clasic stil tradiţional. Mobile trainice, comandate la Câmpulung Moldovenesc, încrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi ţesute la ţară, icoane vechi şi, de jur-împrejur, biblioteci

ineîncăpătoare chiar şi acum, când zeci de mii de volume de colecţie au luat drumul arhivelor bucureştene. Un fost premier, un mare academician şi un politician de vârf să trăiască atât de modest? Iată ce diferenţă faţă de opulenţa afişată azi de politicieni.. Mă mir şi eu, la fel ca miile de turişti care trec pragul casei memoriale din Văleni, să văd că Iorga trăia chiar atât de simplu, ţărăneşte, aproape.

Un hol prelung, mobilat cu lăzile de zestre moldoveneşti, atât de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului şi dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, îndeamnă pe dată la lectură. E ticsit de cărţi din toate domeniile ştiinţei,

scrise în toate limbile pământului, marcă a geniului poliglot şi pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu şi cald, cu perdele de in lăsate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgică, sub bruma toamnei târzii. Un pat mare vegheat de icoane la căpătâi, o oglindă cu lavoar de argint, un mic portret al Catincăi în costum popular şi un birouaş aşteptând, discret, veşti noi şi gânduri bune de la savant, de citit şi răscitit seara, pe el, târziu, la lumina lămpii cu gaz.

"N-am să te pot vedea duminecă. Mă voi mângâia întrucâtva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cuminţenie şi bunătate, într-o formă perfectă. Până la revedere, te sărut cu atâta lung şi greu dor".

(Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga)

Salonaşul cu secrete

"Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se

mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi - bagă bine de seamă - tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga."

(Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare către Catinca Iorga)

Salonul Catincăi e mic cât o chilie. O canapea şi un birou cu două fotolii, unde îşi primea prietenele, confidente în rarele clipe de răgaz. Pe un dulăpior, după uşă, stau frumos înrămate fotografii din tinereţe ale copiilor, frumoşi şi zâmbitori, balsam pe suflet la bătrâneţile cele pline de griji. Aici, în acest salon, îşi va fi trăit Catinca, în mare taină, necazurile şi bucuriile simple, ferită de camera de lucru a savantului, de veşnicele şi împovărătoarele sale priorităţi academice sau politice.

Aici îşi va fi plâns, nespus, fiica cea iubită, Titiţa, răpusă de boală în 1912, la numai 8 anişori. Moartea celei despre care toţi vorbeau ca despre "a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atât de tare pe Nicolae Iorga, încât Catinca, pentru a-l îmbărbăta, şi-a reprimat mereu, de faţă cu el, cu o voinţă demnă de un mare pustnic, orice urmă de tânguire.

Aici îşi va fi tras Catinca sufletul, după ce, în 1919, va fi trudit zile întregi să repună în ordine casa pe care, în batjocură, trupele germane o transformaseră în grajd pentru cai. Tot aici, în salonaş, îşi va fi căutat cuvinte potrivite pentru a-l împăca pe Iorga după eşecul scurtei sale guvernări, în vara lui '32. Şi tot aici îl va fi luat deoparte pe iubitul ei soţ în 1937, când l-a sfătuit să-şi ia o pauză de la universitate, unde era în permanenţă şicanat de legionari.

 Aici se va fi rugat, smerită, în lunile de grea suferinţă, în care o boală necruţătoare a încercat-o, la finele anilor '30. Deşi o ştie suferindă şi se bucură de fiecare dată când află veşti bune de la medicii către care o îndrumă, lui Nicolae Iorga nu i se dezvăluie niciodată adevărata boală a Catincăi şi nici gravitatea ei. Într-un moment de mare criză politică şi socială, în care ameninţările şi atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multă dragoste pentru Nicu, să-şi ducă singură crucea şi să nu-l necăjească şi mai mult...

O sfântă: Ecaterina cea blândă şi iubitoare

"Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia... Doar în rare cazuri, în lipsa lui... Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari... Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă."

(Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim)

Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie 1940 îi găseşte împreună, la casa din Văleni, pe Nicolae şi Catinca. Lucrurile păreau să se fi liniştit, ultima scrisoare dintre cei doi e plină de optimism, după tomuri întregi în care cei doi soţi deplângeau,

deopotrivă, necazurile personale şi soarta unei ţări aflate în derivă. Dar cutremurul schimbă totul în numai câteva clipite. Casa e zdruncinată din temelii şi nu mai poate fi locuită. Familia îşi strânge la repezeală câteva lucruri şi pleacă la vila pe care o deţinea la Sinaia. Între timp, la Bucureşti continuă campania furibundă de presă care

prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga - pedeapsă pentru uciderea lui Corneliu Zelea

Codreanu, de care savantul a fost făcut responsabil, în mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el şi "Căpitan".

Apocalipsa

În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, în vârstă de 69 de ani, se găseşte la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Încearcă să lase deoparte gândurile negre şi se pune să lucreze la "Istoria Universală”.

Într-o cămeruţă la parter, Ecaterina scrie şi ea, în linişte. Se sperie de moarte când, deodată, şapte bărbaţi dau buzna în casă, blocând apoi uşa cu spatele. "Cine sunteţi?", îngaimă, cu răsuflarea tăiată, Catinca. "Poliţia legionară a Capitalei! Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogator”, îi răspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori. Într-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, în hol, flancat de cei şapte.

Deşi bănuia de multă vreme că i se pregăteşte asasinarea, marele istoric ţine să-şi liniştească soţia, în ultimele clipe dinaintea despărţirii. Insistă ca nu cumva să-i umble la masa de scris, căci avea să se întoarcă în grabă. Apoi, cu grijă, ca să vadă Catinca, îşi ia galoşii cei groşi, să nu răcească pe drum... În drum spre maşina lăsată cu motorul pornit, gata să plece în trombă spre Bucureşti, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mică a familiei, care insistă să-şi însoţească tatăl la Bucureşti. E repezită. Nu se poate. În maşină nu mai e loc.

În casă, terorizată de frică, Ecaterina pune mâna pe telefon. Sună la Mircea Iorga, fiul cel mare, de la Bucureşti, care avea bune relaţii în mediul legionar. Sună la prietenii, partizanii şi apropiaţii lui Nicolae Iorga. Sună la politicienii cei mai importanţi la care avea acces, sună la poliţie, la jandarmerie, sună peste tot. Întreaga lume influentă a Capitalei e alarmată în scurt timp. Antonescu însuşi află de asasinatul ce se punea la cale şi dă imediat în urmărire maşina agresorilor. Avertizaţi, probabil, aceştia îl ascund pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei din Ploieşti.

Noaptea, văzând că intrarea spre Bucureşti e în continuare blocată, "echipa morţii" se abate spre pădurea Strejnic unde, la adăpostul întunericului, îşi execută misiunea criminală. Savantul e găsit mort, străpuns de gloanţe, în dimineaţa zilei de 28

noiembrie, la marginea unui drum. Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capătul unei nopţi lungi, de rugă şi nesomn. La fel ca la moartea Titiţei, suferinţa o oţeleşte. În plină teroare legionară, sfidând un regim care ascunde, într-un comunicat lapidar, moartea unei somităţi a culturii româneşti şi universale şi interzice funeralii naţionale la care, măcar ca fost premier, dacă nu ca academician, Nicolae Iorga era îndreptăţit, Catinca reuşeşte să strâng�� în jurul ei sute de oameni la slujba de înmormântare de la cimitirul Bellu. În vreme ce în lumea întreagă, de la New York la Paris, zeci de mari universităţi arborează drapelul în bernă, iar Turcia declară zi de doliu naţional în memoria celui ce-i lăsase moştenire monumentala "Istorie a Imperiului Otoman", la Bucureşti, uciderea lui Iorga e subiect tabu...

Peste Catinca Iorga începe să coboare întunericul. Copleşită de durere, luptă cu boala şi suferinţa pentru a pune în ordine tot ceea ce ţinea de viaţa şi de opera savantului. Contactul cu cărţile şi manuscrisele rămase în bibliotecă, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, îi dă putere. Dorinţa de-a rândui moştenirea marelui istoric, care îi fusese şi soţ, o ţine în viaţă. Întâi de toate, se îngrijeşte de soarta copiilor, marcaţi puternic de moartea tatălui lor. Desparte, cu mare chibzuinţă, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public în ceea ce Nicolae Iorga lăsa în urmă. Apoi, cu sârgul pe care l-a avut decenii la rând ca "secretara personală” a lui Iorga, strânge într-o uriaşă arhivă toată corespondenţa profesorului şi toate scrierile sale nepublicate. Câte dureroase aduceri aminte, câte clipe de dor sfâşietor, câte momente de disperare o vor fi încercat pe când recitea rândurile scrise de soţul ei! Dar şi câtă mândrie de a-şi fi împărţit destinul cu un geniu. Vechile rădăcini ale familiei sale de cărturari ardeleni îi dau putere, o ambiţionează să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Se ocupă de soarta aşezămintelor culturale făcute de Iorga la Vălenii de Munte şi se luptă pentru ca marelui savant să i se facă dreptate. Când află numele criminalilor, depune fără preget plângeri penale pe numele lor, fără să ţină seama de ameninţările din jur. Zbaterea durează un an. Suprapusă peste suferinţa pierderii omului a cărui viaţă şi operă devenise, de atâta amar de vreme, raţiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agravează necruţătoare.

Catinca moare la exact un an după asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare în presă, în aceeaşi ediţie cu anunţul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului. Moartea Catincăi e comemorată în "Curentul”, printr-un editorial de pagina întâi. Momentul politic se schimbase! Sub semnătura influentă a lui Pamfil Şeicaru, o ţară întreagă află, atunci, despre dedicaţia şi jertfa unei femei de excepţie: Catinca Iorga. Şi despre o poveste de dragoste sfârşită la o margine de pădure, cu un glonţ.

"Ştia să potolească furtuna cu privirea acelor ochi albaştri, de o infinită bunătate, afla întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalină, de o învăluitoare muzicalitate, spre a înlătura o supărare, înseninând atmosfera. Căuta să rămână în umbră, avea o neobicinuită aristocraţie de a fi soţia unui om de o aşa covârşitoare personalitate.

Toată străvechea şi autentica nobleţe a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regăseai în ţinuta, în gestul, în această măsurată comunicativitate".

(Pamfil Şeicaru, noiembrie 1941, "Curentul”)

Pentru documentarea articolului, autorul a folosit mărturii, texte şi lucrări semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasă, Paul D. Popescu, Petre Ţurlea, Ion Bocioacă, Haralamb Zincă şi Valeriu Râpeanu.

Mulţumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial "Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispoziţie, şi doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atât de calificat.

Sursa internet