Adio unui fost 007

 

Filmul ne-a facut rude cu marii lui oameni cu har. Am urmarit mii de ore filmele renumite, din fericire am avut parte de minuni la care niste oameni nevazuti stiu sa ne puna in fata si sa ne prezinte pe cei care ne-au devenit idoli. La 90 de ani s-a mai dus unul. Un mare chip pe care batranetea parca l-a innobilat facand din tot ce il avea in distributie ceva de neuitat. Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

Adio Piedone

Sunt un iubitor al filmului. Din pacate am vazut mii de western-uri si filme cu Happy end, dar de aproape 30 de ani nicaieri la noi nu se mai gaseste un "serif", un revoltat puternic si cinstit care sa lichideze ca-n filme miile de javre care batjocoresc oamenii cinstiti din tara asta asa cum se intampla in filmele de alta data. Si mai erau niste filme, italiene mai ales, de la care ieseai cu pielea de gaina. Acuma stai cu pielea de gaina privind in jur pe cand majoritatea conationalilor se zgaiesc la lumea lor virtuala avand sloganul: "Si ce ma intereseaza pe mine". Aflu ca simpaticul actor a dus imnul Italiei pe inalte culmi la diferite intreceri importante de inot si polo. Acum cand toti ne asigura ca noi romanii o sa iesim cei mai castigati din luptele intre titani, nu pot sa imi scot din minte pe acel vaporean tulcean de la Intreprinderea de Pescuit Oceanic care imi povestea ca la Las Palmas, unde flotele de pescuit socialiste aveau loc de aprovizionare si reparatii, acolo, cand marinarii ieseau in permisie in port, erau inconjurati de “intreprinzatori” care luau (cu bani) de la el ceva, ceas, haine, etc. si vindeau altcuiva… Am fost asa de impresionat, eu care nu vazusem decat in filme, multe cu Piedone, astfel de pierde vara care primeau cam jumatate de film ceea ce meritau: pumni si catuse... iata ca am ajuns si noi sa nu mai putem umbla prin tara si orasele noastre inca, de atatia intreprinzatori care au vandut aproape tot si au si pozitii de mari oameni politici si de afaceri... Dumnezeu sa il odihneasca pe actorul care ne-a inveselit adolescenta si nu e vina lui ca in prostia noastra nationala am uitat ca filmele lui pot fi si drame cand tara ta e infestata de mizerabilii pe care el ii caftea pana cadeau lati. La noi devin din ce in ce mai lati in averi...

Corina Chiriac

 Incantatoarea minunata care ne-a in(cantat) 

Cu radiou au mintit popou!

 

Cred ca astazi e o zi care ne-a marcat pe toti in ultimul timp. Un experiment uluitor in care oamenii au fost manipulati ingrozitor. A mai fost tot tot in America acea monstruoasa manipulare cu pericolul atomic cand a fost o febra in a achizitiona adaposturi si rezerve ceea ce evident a imbogatit pre multi smecheri. George Orson Welles este faimos după emisiunea radio din 30 octombrie 1938, în care a lecturat Războiul lumilor al lui H. G. Wells, provocând mare panică printre auditori. Innebuniti radio ascultatorii au iesit panicati pe strazi deci a fost ceva ingrozitor. Incetul cu incetul se face otetul servit acum in acest an fata morgana de demult in care ca niste insecte roim sub bagheta noilor smecheri ai lumii. Nu e numai radioul acum sunt atatea... Asta e !

Ziua mondiala a internetului

 

Azi e ziua mondiala a internetului. In 1969 s-a facut prima conexiune in 2 puncte si acuma sunt miliarde! Traim istoria si nu aflam decat la ceva timp acest lucru cand deja suntem prinsi in mreje! 

3 miliarde de oameni sărbătoresc, în 29 octombrie, Ziua Internetului

articol: stiri.tvr.ro

La 29 octombrie 1969, se realiza prima conexiune între doua calculatoare şi începea revoluţia în domeniul comunicaţiilor care s-a numit Internet. Consumatori, producatori, companii mari sau mici, sisteme, domenii şi state, toată lumea depinde de Internet. E utilizat de 40 % din populaţia lumii, iar reţelele de socializare au lunar mai mult de un miliard de utilizatori activi.

40% din populaţia globului are o conexiune la internet. În 1995, procentul era de doar 1%.

Primul miliard de utilizatori a fost atins în 2005. Al doilea miliard în 2010. Al treilea miliard în 2014.

În 29 octombrie 2015, se înregistrau peste 3.233.985.000 de utilizatori.

România a intrat în era Internetului odată cu prima alocare a domeniului .ro unui calculator, acun 16 ani, iar peste 10 milioane de români sunt utilizatori de internet fix. Şi traficul mobil creşte cu rapiditate, 14,4 milioane de români folosesc internetul pe dispozitive mobile şi tendinţa de creştere se menţine.

Nouă din zece utilizatori de internet fix din România folosesc internetul de acasă pentru a se informa, în timp ce 77% dintre utilizatori îl folosesc pentru a accesa reţele de socializare, conform unui studiului de piaţă realizat de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM), în septembrie 2015.

Studiul mar arată că 39 % dintre români folosesc de acasă internetul fix pentru a face cumpărături online, iar 22 %, pentru a face tranzacţii bancare sau pentru a plăti facturi prin Internet Bankin.

În ceea ce priveşte frecvenţa de utilizare, un român folosește internetul fix de acasă, în medie, 24 de zile pe lună. 74% dintre respondenți îl accesează zilnic sau aproape zilnic (90% în cazul tinerilor între 16-24 ani), în timp ce 16% declară că îl folosesc de 2-3 ori pe săptămână, iar 4% o dată pe săptămână.

 

România se află pe ultimul loc în UE, în ceea ce priveşte accesul la internet, deşi viteza acestuia pe piaţa locală, jumătate din conexiunile la internet fix, permit viteze de peste 100Mbps.

Internet – o piată globală

Prima conexiune între două calculatoare s-a realizat în urmă cu 45 de ani, la 29 octombrie 1969, când s-au transmis pe rând, şi au fost recepţionate, literele L, O şi G. Începea astfel revoluţia în domeniul comunicaţiilor care s-a numit INTERNET.

În 1971 s-au pus bazele emailului. Programatorul Ray Tomlinson a implementat un sistem de comunicare care presupunea despărţirea numelui utilizatorului de cel al computerului cu simbolul „@“.

În 1973, reţeaua ARPAnet se extindea şi peste ocean. University College din Londra a fost prima instituţie europeană conectată la reţeaua de computere. Pe atunci, 75% din toată activitatea de pe ARPAnet consta din trimiterea de emailuri.

Un an mai târziu apărea conceptul TCP/IP. Acesta presupunea ca reţeaua să nu mai fie gestionată de un singur punct de control, ci informaţiile să ajungă de la un computer la un altul cu ajutorul unui protocol de transmisie.

La popularizarea Internetului la scară globală a contribuit o invenţie din 1977: modemul pentru PC. Acesta a fost dezvoltat de Dennis Hayes şi Dale Heatherington.

În 1990 a apărut primul provider de servicii de Internet prin dial-up, numit The World.

În acelaşi an, ARPAnet a încetat să existe, iar Berners-Lee a terminat de programat WWW-ul, definind şi standardele HTML, HTTP şi URL.

În 1991 a apărut prima pagină Web. Aceasta avea scopul de a explica ce este, de fapt, World Wide Web. Următorii 23 de ani sunt marcaţi de apariţia primelor browsere, primelor motoare de căutare, serviciilor de transfer de fişiere, reţelelor sociale şi a dispozitivelor permanent conectate la Internet.

cititi mai mult pe: stiri.tvr.ro

Frunzarind presa digitala

https://adevarul.ro/locale/botosani/descoperire-senzationala-mormantul-vasile-eminovici-bunicul-eminescu-originile-ardelenesti-poetului-1_5f96f0b25163ec42713d92b4/index.html

Julia Roberts

Frumusica din Dosarul Pelican si atatea altele. E interesanta existenta a doi frati talentati si biruitori in jungla filmului american de varf,  unde de aceasta data ea este primadona oscarizata pe bune nuu... Minunata patima cinematografia dar mai minunata e gloria atunci cand e pe bune! E nascuta intr-un 28 octombrie. 
La multi ani!

 

Ilarion Ciobanu

 

Poate cel mai mioritic actor roman, ca multe alte valori, fara facultatea de profil terminata dar trecut prin "facultatile" vietii. Meserii, rugby la nivel inalt atunci cand totul era valoare nu aiureala, roluri memorabile, chiar regizor al unui film si el mioritic, Mara, indragit de noi toti in Toate panzele sus, Ardelenii din Poplaca plecati in america, Comisarul Moldovan si cate altele, dovezi ale harului si romanismului sau autentic. A cerut si i s-a implinit dorinta de a fi incinerat si cenusa sa ii fie aruncata in Marea Neagra, acolo pe malul ei a fost chiar hamal, "antrenament" cam ca in boxul din opera lui Jack London unde era vorba de taietorii de lemne, pentru o cariera de varf in rugby! La asa romani sa ne uitam nu la...

Cocoşatul (Le Bossu - Franţa, 1959)

 

Aseara, mi-am vazut in minte parintii la Gradina de Vara care era cateva case mai jos de noi, astazi acolo este Piata Noua din Tulcea. I-am vazut ascultand fosnetul plopilor semeti si baraitul fasait al rolelor, mama strangand bratul tatalui meu cand erau scene emotionante. Arta ramane, mizeria curge la rigola in timp. Un film minunat cu doi mari actori care in mod elegant si emotionant au dat viata creatiei lui Paul Feval, Cocosatul, carte pe care tin minte ca o citeam pe nerasuflate ceva mai tarziu fiindca atunci cand avea premiera filmul eu abia ma nasteam…

« Dacă e marţi, e #Telecinemateca la #TVR1! Pe 27 octombrie, am programat filmul de aventuri Cocoşatul (Le Bossu - Franţa, 1959), după romanul cu acelaşi titlu de Paul Feval. Regia este semnată de Andre Hunebelle, iar din distribuţie fac parte Jean Marais, Bourvil, Sabine Sesselmann.

Pregătindu-se să părăsească Franţa, cavalerul Henri de Lagardere se opreşte la castelul prietenului său, ducele de Nevers. Când castelul este atacat de către prinţul de Gonzague, care vrea să pună mâna pe averea lui Nevers, Lagardere nu ezită să lupte alături de prietenul său, dar nu reuşeşte să-l salveze de sabia duşmanului. Înainte să moară, Nevers îl imploră să aibă grijă de fetiţa lui, Aurore. După câţiva ani, Lagardere se întoarce din exil, împreună cu Aurore – care s-a transformat într-o frumoasă domnişoară – ca să răzbune moartea lui Nevers. Şi, pentru ca duşmanii să nu-l recunoască, voinicul cavaler se dă drept un biet bătrân cocoşat. » (sursa internet)

Tortul nostru aniversar

Ieri am implinit cu sotia mea 39 de ani de la Cununia Civila! Serbam adaptat la tot si toate si, iata cum a aratat ce am creat noi. Numai bine tuturor! 

Meserii pe apa sambetii

De cand ma stiu mi-a placut sa ma aflu in frizerie. Era curat, fosnetul servetului apretat la inceput care te ferea ca nesuferitul par taiat sa ajunga pe piele, mirosul de parfumuri si pomezi, chiar clantanitul de foarfece si bazaitul aparatelor de tuns din perioadele diferite ma impresionau! iarna era cald, vara elicele de pe plafon faceau racoare. Ferchesi ca doar castraveti avea orice gradinar muncitor, frizerul se mladia, idem frizerita toti ma tratau cu blandete, surazatori; tarziu am bunghit ca viitorul ciubuc era ca nasucul Samanthei lui Darrin ! Nelipsita scandurica pentru a fi in rand cu oamenii mari la oglinda era imposibil sa lipseaca pentru aceasta treaba. Si acum am eu cel putin o senzatie de usurare cand parul niciodata extrem de lung cade retezat ca fanul de coasa pe unde apuca. Diviziunea muncii actiona perfect, cel care avea déjà un ciubuc la boznar lua o matura totdeauna noua si curata si aduna clai de par de diferite lungimi si nuante, le punea la faras si pasol na turbinca. Am aflat din reviste ca parul este de mare valoare pentru altii care fac peruci, mese, etc. Vesnicul halat alb, degetele fine de pianist, spilcuiala absolut logica imi placeau. Urma oglinjoara care imi arata rezultatul. Nu vizuala era bucuria ci tactila, capul imi era mai liber, aerul ajungea mai usor la scalp, era minunat. Urma parfumul si rasul perciunilor! Am gasit mai nou frizerii care mentioneaza prin afis ca nu fac aceasta operatiune din motive antisida zic eu. Era momentul de izbavire de servetul plin de par, periatul, pieptanatul, senzatia lasata de pudra de la inceput ca sa nu se irite gatul si ritualul bacsisului insotit de nelipsitul « Lasati ca nu trebuie ! » dar buzunarul era pus la inaintare cu un gest profesional. Era chiar o placere si daca era aglomerat. Stateam pe un scaun si rasfoiam reviste : Cinema, cele de moda evident si de tunsori, Femeia etc. Au trecut anii, scandurica e pentru alti pici, aveam tot timpul aceeasi placere la tuns chiar daca acuma e altceva. A venit povestea asta urata si doat pe internet am vazut o frizerie unde niste chinezi cu o joarda lunga avand mana frizerului la un capat si o foarfeca la celalalt tundea pe unii. Circ mai ceva decat meserie ! Astazi gasesti oricand orice care sa inlocuiasca vechile meserii din care mii de oameni au trait minunat. Am gasit si eu masinarii de tuns si de taiat parul din urechi si gata cu frizerii, frizeritele si frizeriile… E drept sunt tuns „numarul 1” pe toata suprafata de marimea 62 a capului, sotia mea are in fisa postului si aceasta noua indeletnicire pentru care ii sunt recunoscator si daca ma ajuta Dumnezeu si cu problema frizeritului viata ar merge inainte ! Tehnica varata in comertul fara limite distruge traditii, simtiri si meserii. Acuma chiar ca daca vezi un cosar esti aproape unic ! De calcat in ceva moale si urat mirositor e mai usor pentru ca exista frizeri minus dar animale de companie cu ce plus! dar unde sunt cosarii de alta data. Ultima data ceva asemenea cosarilor si multi am vazut la Metrou la Universitate pe 13 iunie 1990 erau chiar asemenea la port, negreala peste tot, aveau ce e drept casti cu lampase aprinse si nu aveau foarfeci. Astea le mai lipseau! De atunci am umblat ceva pe aiurea dar macar un cosar nici de prasila nu am mai dat. Cu pandemia urmeaza poate frizerii, hair stilistii dare imposibil: la fitosi ce conteaza sanatatea si precautiunea. Sa fie lotiunea care face creste, late, carlionti etc. Asta e viata mergem pre unde ne poarta si cum ne poarta ea!

Multumesc Sfantului Dimitrie Izvorâtorul de Mir

 

O copie a mea dupa o icoana pe sticla populara

Sursa textului citat internet

"Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.

Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fost primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.

Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"

Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor."

Pentru ca nu e pe alese, 26 octombrie 1981 ramane pentru sotia mea si mine ziua Cununiei Civile. 39 de ani in care cu multe bucurii si probleme biruite cu ajutorul lui Dumnezeu si poate al Patronului nostru spiritual le-am trecut cu bine! Doamne Ajuta!

Tastez deci inca exist!

 

Dreptunghiul calator

 

Hot News

La RRA o gluma gen pepsiglas!

Urmeaza pentru bucuresteni conform emanatilor:  o saptamana fara apa calda, una fara caldura. La atata ura, scrasnete de dinti 

si falci, incompetenta si prostie,  si cate si mai cate de alea rele nu e chiar imposibil mai ales ca vine manusa la pandemie, vai mie!

Amintire de sfarsit de schimbare...!!

Sunt momente cand parca iti dai seama ca lumea se prabuseste si tu, biet Dante aruncat fara voie in Infern te uiti prostit la prostia altora. Acuma cand se moare, se pare pe capete, tara piere si baba se piaptana : Milosi baietii cu importanta in a hotara binele si raul alora multi, banii (salariile, pensiile) sau viata amaratilor au iar grija mare de noi! Ora schimbata care se pare ca a adus economii in risipa energiei nu mai e buna. Gata, au mai ucis un balaur care nu e nici macar comunist, dar ce stiu hulpavii pacatosi daca asa ii joaca sfoara... e de demult prin tari la care cascam gura noi puturosii, prostii si hotii. Asta inteleg copii nostri care trebuie sa fie oameni noi sa le fie scarba de cei care i-au nascut, ingrijit si format sanatosi si mintosi. Ostiri de oameni fara Dumnezeu ca asa trabe sa devina! Asta e, in ciclul Dante e si ziua de azi. Era in sfarsit de martie 1979, eram militar tr la Targu Jiu. Pe vremea cand se cultiva porumb printre bijuteriile sculpturale ale marelui hobitan care se zice ca a spus ca prosti ne-a lasat, prosti ne gasea, amanta americana, barosanul finantist din tara tuturor posibilitatilor, scandalul arta/nimic asta era karma lui si e cam rau sa fii atat de plin de glorie cu ale ei bune dar si rele... Aveam un post de garda la militia judeteana acolo fiind arestul cu niste fereste gratuite la subsol eram necesari ca sa nu existe comunicare cu pretinii arestatilor acum aflu ca erau nevinovati si militienii se luau de ei ca chorii de gard ! Asta e. Nu erau droguri, spargatori, violatori facuti parca la 3D si alti baieti de baieti care azi dau teme la baietii cu 0% impozit. Am citit la cititul presei despre schimbarea orei si fiind cand era sa fie schimbarea orei nu a altceva, la post am trezit soferul de serviciu care efectua deplasarea schimburilor conform noului timp legal. Evident ca am primit destule injuraturi si epitete dar pana la urma s-a urnit si am ajuns ceva mai devreme in patul meu asa de odihnitor atunci! Un om informat doarme cateva minute mai mult, asa ar suna filozofeala despre mine atunci. Asta e, in toate e un sfarsit. Si acuma se adevereste vorba cuiva care il cita pe tatal sau fost presedinte de CAP, erou al muncii socialiste care imi spunea ca tatal lui ii zicea ca fiecare om plateste un tribut in viata. Trebuie sa treaca prin mari incercari: el credea ca revolutia sau ce o fi fost era pentru noi cumpana dar era, vorba lui Brancusi fericit ca era inca un copil adult, acuma e ce ne incearca pe noi. Urat, monstruos, las si fara posibilitate de aparare ! Fiecare isi duce crucea, indiferent ca ora e de vara sau de iarna.

Draga Olteanu

 

Imagine de pe internet

Toata lumea este o scena a zis marele Will! Pe scena vietii noastre a aparut cinematografia si televiziunea acum preaplinul e dat de toate infinitarelile astea care fac creierele sa bubuie de nimic sau de prea rau! Ce vad astazi oamenii: toti analfabetii docti si doctori facuti la 3D care debiteaza din vidanja lor voita a se numi creier si cultura de VIP contrafacut de presa cu 0 impozite, toate mizeriile! Trebuie sa multumim lui Dumnezeu ca noi astia puturosii, hotii si nefolositorii de astazi am muls ani buni acea vaca de aur, Miorita laie, laie bucalaie cum o vreti numita cultura si arta romaneasca. Si intr-un panteon atunci cand va exista cine sa il creeze fara adausuri scarboase, Draga Olteanu merita sa fie distribuita acolo. Chirita e parca facuta sa fie ea, clondireasa cu dom Mitica tot ea, invitata la revelion cu robul ei Puiu cine putea fi, o mare actrita care a demonstrat ca nu numai starlete snur pot deveni zeite ale publicului ci si daca au har si rubicondele rotunjoare! 

La multi ani si mai ales sa traiti doamna!

Scriam cu putin timp in urma aceste vorbe si nu le pot inlocui. Actorii nu pot fi toti si toate exemplare de vis ale speciei umane. Ca sa faci o ecranizare, o comedie, orice asa cum trebuie sa fie arta dramatica trebuie sa fie si grasi, urati, slabi, chiar urati de sperie etc. Draga Olteanu a avut roluri manusa care parca au fost pentru ea : Chiritoaie oaie oaie, acuzatoarea cu clondiru si dom Mitica si atatea de la revelioane si emisiuni minunate in vremuri hulite acuma de niste neica nimeni! Spunea ca era ca Amza Pelea mai altfel decat colegii si a avut niste probleme chiar in facultate. Si oare mintea sclipitoare a olteanului nu putea sa o creeze pe Veta a lui nea Marin in film decat prin draga de Draga. Vad ca internetul vuieste acum de cate in luna si in stele. Asta e pecinginea mizera a lumii de azi. Pai mai prostalailor. Un om e ca o piatra pretioasa gasita aiurea. Are fatada, adica harul, sclipirea de geniu, prezenta, create prin munca si exercitiu si reversul care e uneori urat. Panteonul trebuie sa fie asa conceput incat sa aiba agatat pe panoplie ce a fost unic, maret, valoros din cel care merita a fi acolo. Restul sa inghita scarbele din vidanja in care gasesc "inspiratia" ca sa calomnieze, sa denigreze ca sa aiba impozit 0 ca asa e in tenis, vorba lui Toma Caragiu. 

Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe marea noastra draga!

Pele

(Imagine de pe internet)

Nu pot uita cum englezii l-au lasat sa marcheze un gol cu poarta goala pe Wembley, templul fotbalului, el fiind ultimul marcator deoarece urma sa se demoleze acea arena. Frumos gest dar pacat dupa mine pentru ca acolo in oul acela retezat s-au strans vocile a milioane de oameni care mancau fotbalul cu paine, am prins si eu in Tulcea mea asemenea barbati care aveau in ceasul biologic meciul si etapa din divizia unde jucau idolii lor. Erau vremuri cand la matineu si la meciul de baza se juca avand aceleasi ghete! Cand vad acum aceasta industrie in care doar cateva valori merita banii si ce bani imi e mila de amaratii de azi plimbati cu avioane, autocare pusi in stadioane din ce in ce mai mici ca nu prea e de joaca la 100.000 de inflacarati sa dai democratic cu bata electrica si alte delicii. Acum chiar Dumnezeu nu Doarme si pare sinistru dupa ce am trait viata si sonorul de demult sa vad la tv cum se joaca doar cu cativa privitori. Lumea se schimba dar unde e vacarmul de alta data, unde sunt oamenii aceia simpli, constiinciosi in viata lor banala dar care se transformau in altceva cand erau in tribune, in ceva frumos care acum nu mai exista. Pacat. Un mare jucator, patriot si om!

Dar cu marele nostru magician cum ramane! Ochii lui Dobrin au disparut o data cu tuica de alta data cu doua prune pe eticheta. Patriot consider si el pentru ca banii nu l-au atras unde nu avea pregatirea mintii sa acceada. El a fost acea minune care facea o tara sa manance aromatul si exceptionalul fotbal pe paine. Nu numai el, au fost multi dar Gascanul este si el mai modest evident inegalabil!

Imagine de pe internet

Revista Magazin nr. 38 (3270) din 22 octombrie 2020

 

Micul prins

 

Micul prins

                                                 de Angel Proorocu

A fost odata ca niciodata o planeta numita Pamant pe care intr-o zi de iunie m-am nascut si eu. Era anul 1959. Chiar in ziua cand bunica mea, mama mamei mele implinea 50 de ani! Unii pretind ca daca stii exact data, ora, minutul  la care apari pe planeta ta pot sa iti ghiceasca ce va sa fie cu tine. Eu nu cred. Exista e drept zodiacuri eu il stiu pe cel chinezesc si pe cel de pe la noi si am unele asemanari cu ce scrie pe acolo si cu ce a fost in viata mea pana acuma. Cam atat!

Ceva timp in urma la o emisiune la televizor de care ma mir ca astia care m-au prins in lat de atata timp nu au gatat-o, Teleenciclopedia a fost un filmulet despre un aviator cu o viata palpitanta franta asa cum era normal pentru un visator undeva in abis. El a fost si un scriitor celebru care a suparat aviatorii ca de dragul artei le-a divulgat secrete, iubit si urat peste tot in lume acesta a scris o poveste dupa chipul si asemanarea lui. Am gasit prin casa „Micul print”, povestea lui atat de atipica pentru o poveste, primita ca premiu de catre Praslea al meu. Exact ca intr-o poveste cum de fapt daca analizam este toata viata noastra, a familiei noastre, a planetei noastre chiar a universului in care ne-am nascut, cum mi s-a intamplat adeseori, o dorinta mi s-a implinit datorita cuiva drag! Citind cartea, o brosura desenata chiar de aviatorul francez mi-a venit ideea sa il parafrazez conform unui sentiment care ma bantuie mai demult dar acum de cateva luni chiar este real. Nu stiu ce au in ei dresorii de fac lei, elefanti sau serpi sa stea docili la biciul lor unul adevarat si unul din privirea lor, sa execute ce vor ei sau de fapt stapanii lor care castiga uneori averi fabuloase de pe urma dresorilor si animalelor fioroase cu conditia sa le dea si lor atata incat sa nu moara de foame, de sete sau de lipsa a ce vor ei sa li se cuvina.

*

M-am nascut intr-un oras minunat asezat de mii de ani acolo unde un fluviu maret se revarsa prin trei brate, parca imbratisand marea in care va sa se verse. Acolo inainte nu a murit nimeni de foame. Am citit intr-o carte in care nu am inteles atunci de ce un personaj spunea ca multumeste lui Dumnezeu ca s-a nascut supus reginei (sau regelui) Anglei, abia acum spre batranete inteleg de ce. Pot spune ca acolo unde m-am nascut cu toata epuizarea a ce era minunat si bogatie inca este bine. Acolo pictorii au gasit o lumina unica au zis unii, acolo negutatorii de peste tot in lume mai putin romanii au facut averi fabuloase si daca nu ma credeti cititi cartea unui marinar, culmea scolit de Ion Creanga la Iasi unde tatal lui era militar, Europolis ii zice cartii.

Acolo la Tulcea am avut o copilarie de basm. Am citit mult, am invatat avand niste dascali minunati. Parintii mei au fost o vreme la Izvoarele si Isaccea. Am revazut Casa Agronomului la Isaccea un duplex unde pana la urma nu am stat mult. Tin minte drumul greu pe care si camioanele Molotov si Steagul Rosu aveau de furca, un accident cand camionul in care ma aflam a lovit din spate o caruta cu paie. Soferul tremura pana carutasul a aparut dintre paiele risipite pe sosea. Nu avea nici o lumina, a aparut in fata masinii la o curba. Atunci soferii cativa in judet se cunosteau cu militienii. Mai tarziu au aparut masinile turism romanesti la care se adaugau putine Volga, Fiat, Trabant, Wartburg si alte cateva. Era benzina si motorina de tractoristii ca sa nu fie mustruluiti o aruncau un santuri. Se muncea insa, tatal meu a fost printre hortiviticultorii care au extins podgoria Niculitel spre Isaccea, aceasta fiind cand am fost eu in facultate considerata podgorie de sine statatoare. Tin minte cum iarna ieseam la ocazie spre liceul unde lucra mama ca secretara si mana mea mica era in mana ei tremuranda cand auzeam lupii urland de parca erau langa noi. Nu am stat mult, acasa bunica si bunicul meu erau aceia care m-au rasfatat. Se infiinta canalizarea pe strada noastra si cu costumul de gradinita bleu am plecat fudul tare si nu mai tin minte de ce am cazut si m-am noroit tot peste minunea apretata de pe mine. O tin minte pe bunica furioasa dar bunicul ca un erou de poveste m-a aparat si am scapat doar cu spaima si supararea ca i-am suparat. La un Craciun, in camera calda ca nu ardeau lemne ca sa fie huzur in toata casa stateam si ascultam radioul cred, pregatind ce era de pregatit. Deodata bunica mea a zis ca se aude ceva, bunicul a iesit si s-a intors cu un pachet rece bocna de afara. A spus ca Mosul era grabit si doar i-a lasat darurile ca era nevoie sa umble atata pe un ger naprasnic. Bunica si chiriasa noastra doamna profesoara Claudia Filipescu s-au chinuit sa ma invete bulgara dar mai ales rusa ca fusese chiriasa profesoara de limba rusa. Imi spunea cand eram mic Bau si Bau i-a ramas numele pana in 1969 cand a murit. Copil fiind am beneficiat de povestile minunate pe care mi le spunea. A locuit in fosta pravalie de la strada si dupa moartea ei am vazut ce inseamna o casa nelocuita. Regret ca nu am avut curiozitatea sa explorez pravalia cum ii ziceam. O data am vazut doua tejghele pentru ca practic pravalia era incuiata si cand traia dansa. Curtea era un rai. Tata duminicile dupa amiaza lucra la via pe care el o infiintase o colectie de la Perla de Csaba la Italia si Afuz Ali, cativa butasi din fiecare soi, il tin minte pe bunicul descult la storcit boabele, aveam un beci imens in care putea trece un carutas pe capra cu caruta, avea un brau de piatra si arcada era din caramizi. Era un P imens cu un culoar cat era arcul P-ului. Luasera caramida din spate si fiindca un vecin aducea autobuzul pe care lucra seara acasa se cam prabusise pamantul pe portiunea lasata fara caramizi. Noi aveam curtea intre doua strazi 23 August si Sabinelor. Undeva langa gardul de la vie era o rasuflatoare cu otetari multi si pe cativa metri patrati cresteau broaste testoase. Nu erau mari dar erau destul de multe si asa am fost educat sa nu le deranjez, bunica mi-a motivat ca daca ma bag acolo riscam sa ma prabusesc in beci; mai era in beci o zona izolata cu sipci in care tronau de toamna borcane cu muraturi dintre care ardeii umpluti cu varza erau preferatii mei. Afara era gradina asezata la sfoara de tata cu de toate. Erau aproape toti pomii de la noi, visini, ciresi caisi pruni, meri etc. doar cativa din fiecare dar de soiuri diferite. Bunica era zana florilor. Inmultea trandafirii la borcan. Noaptea cand Regina noptii se deschidea, pamantul abia stropit dadea florilor verii o vitalitate aparte. Era un rai. Eu aveam cand am crescut mai mare grija de pasari. Nu multe dar cu un motanel istet le dadeam drumul in zona inconjurata aproape in totalitate sa scurme in voie, sa se scalde in pamant. Motanelul se posta unde era mai probabil sa evadeze, si de cateva ori a fost ciugulit voiniceste de cocosi libertadori. Mai scapau prin vie si sub nuc dar cu ajutorul bunicii ii aduceam „la casa lor”. Bunica mi-a povestit de un vecin al lor care avea niste gaini zgubilitice si care daca ramaneau uitate afara se urcau in pomi; se vede ca era dihor ceva in zona. Uitand de razboi omul a iesit cu lanterna sa le gaseasca dar o patrula vazand ca indreapta fascicolul de lumina in sus l-a impuscat!

Povestile vietii mele nu au fost totdeauna minunate! La ora de sport, era ziua scurta deci stiu ca se lasase noaptea afara aveam proba de saritura in lungime. Am sarit prost si am auzit din piciorul drept o trosnitura. Doi colegi m-au dus acasa, la casa noastra draga si a doua zi cu glezna dreapta umflata am ajuns la vecina noastra Doamna Caraciugiuc. Cu nepoata domniei sale ne jucam in curtea lor si la moartea bunicului am dormit la ei. Atunci insa am avut o revelatie. La fel ca si bunica mea nu era scolita dar avea har. Mi-a palpat zona dureroasa cu mare concentrare si a dat verdictul ca trebuia sa merg la medic pentru gips, diagnosticul confirmat ulterior fiind o entorsa. Amintirea urata e din timpul purtarii acelui gips din care ieseau doar degetele si se termina undeva sub genunchi. Aveam impresia ca mii de viermi misuna dedesubt cu manacarimi si un disconfort teribile. Aveam o linie si o andrea introdusa cu partea neascutita pe care le foloseam ca sa ma mai linistesc. Cand a venit sorocul si l-am dat jos spre uimirea mea pielea era evident ca o planta tinuta la intuneric, zbarcita si alba dar curata fara nici o fiinta care sa o fi devorat. Asa cred ca am invatat prin gimnaziu ca trebuie sa rabzi, sa fii puternic daca vrei sa te faci bine dupa ceva care iti afecteaza sanatatea si integritatea.

O alta poveste este cum am ajuns aragaz cu 4 ochi, ochelarist si cate alte „aprecieri” care nu ma onorau dar poate fara sa stie cei care mi se adresau rasplateau prostia mea care dupa cum se stie nu doare. Aveam un televizor Temp 6 pe care cand l-a racordat prima data la antena falnica ce domina curtea il pusesera afara si evident eu eram racordat mai ditai ca antena la el. Imi rasuna melodia de Nicolae Chirculescu pe care binevoitorii Romaniei educate nu au ras-o si ca o minune dintr-o poveste horror Teleenciclopedia mai este si astazi inlocuita pe cat posibil de meciuri, emisiuni politice etc. dar mai exista. Bucuria aceea vazand cutia fermecata ca si un Radio Orion cu un ochi verde ca o piatra pretioasa aflat in casa noastra, cu scala plina de capitale ale lumii mi-a ramas intr-un sipet de valori in suflet pana astazi. Dar in timp curentul intre orele 20-22 era slab ca si imaginea de la tv. Era stearsa, cu ondulatii. Eu urmaream chiar asa ce era interesant si prin clasa a VI a cred am avut ceva miraculos, o seara de cosmar. Eram in scoala noua pe care o frecventam din clasa a IV a cu o tabla aproape cat peretele din fata bancilor la limba romana spre sfarsitul orelor, afara era intuneric dar neonul lumina corect clasa. Doamna profesoara Preda Sena cu care, alt miracol FB imi da posibilitatra sa comunic si acum ne-a dat o lucrare constand in scrierea de catre domnia sa a unui text cu greseli de exprimare deci gramaticale pe care noi trebuia sa il prezentam corect scris pe hartie. Eram prin banca a IV a si nu am mai vazut clar la tabla. M-am plans doamnei si stiind ca nu aveam motiv sa mint m-a adus in ultima instanta in locul dumneaei la catedra. Si de acolo ma deplasam ca sa vad exact ce scria citet si destul de mare pentru o vedere normala. A doua zi am ajuns la domnul doctor Cerchez, care, ca toti medicii din Tulcea acelor ani era un om demn, apreciat si stimat de toti. Evident ca eu am primit mustruluiala meritata la care s-a adugat mult inainte o pasiune a mea sa vad o eclipsa partiala cred de soare fentand fundul de sticla verde cu care eram prin vie ca sa am o privire de ansamblu. Am primit, ca miop ochelari destul de puternici. Imaginea demna a domnului doctor Cerchez mi-a revenit la fostul sediu Bancorex furgasita de baietii de baieti in istoria minunata pentru unii tot ca intr-o poveste recenta gen enigma fara dezlegare... Cine oare cine oare a furat milioane la noi si copy paste si la fratii de dincolo de Prut... Acolo unde era o expozitie Marcel Chirnoaga. Doamna care era acolo am aflat ca era sotia ultima a graficianului genial si cand a auzit ca sunt tulcean mi-a spus ca era fiica doctorului Cerchez care mi-a recomandat primii ochelari. Intamplator am aflat despre o retrospectiva organizata de doamna din Tulcea la Teatrul National. Acolo a lansat o carte cuprinzand viata si lucrari ale artistului. Eram normal la marginea grupului format de cei veniti la eveniment. Am vazut si auzit atata venin al unora. Maestrul era informatician nu avusese studii de artist plastic... Unic si ca arta dar si ca viata traita la maxim. M-am gandit cu mila ce ar fi fost in sufletul domnului doctor oftalmolog demn si pretuit in Tulcea la auzul mizeriilor debitate de niste neica nimenea invidiosi! Regret ca s-a ajuns aici, este dureros ca niste jigodii, vidanjori le zic eu pateaza cu neputinta si ura lor pe cei care fara vina au avut har si au ajuns acolo unde le era locul. Doamna a reusit sa editeze o carte deosebita, a fost alaturi de un om mare in perioada de declin fizic si iata ca a reusit sa faca ceva pentru cel care a ales-o la moment de glorie, uitat si invidiat pentru ca a fost apreciat nu numai pe plan national dar si peste granitele tarii.

Vreau sa va vorbesc despre frumoasa poveste a vietii mele cand am calatorit in lumea artelor plastice indrumat de un om cu talent, har si de o deosebita modestie, domnul Bratfanof Eugen. Exista oameni care sunt precum bibelourile…Un alt om, cu cat de cat bun simt, nu poate sa fie obraznic, sa jignească sau sa nu îl respecte pe un astfel de om. Urmaresc de ani de zile, cum v-am mai spus emisiunea Teleenciclopedia (de fapt cand primul televizor pe care l-am avut la Tulcea, un Temp 6 rusesc a prins viata, la inceput am auzit semnalul care din fericire mai e si astazi si, apoi imaginile, mereu cu teme rafinat alese, o oaza de cultura in marea asta de acum de mizerii inimaginabile inainte...) in care sunt prezentate si documentare despre viata marilor pictori si sculptori ai lumii. Domnul profesor Eugen Bratfanof este, in mintea mea, cineva care are cate putin din fiecare mare pictor sau sculptor al lumii. O mana dumnezeiasca, o minte care are compozitia in esenta ei, o cultura extrem de vasta. Permanent avea la el, pentru a ne invata istoria artei, albume de mare valoare achizitionate din salariul lui modest de profesor de desen. Totdeauna cand am cumparat un álbum de arta, o carte in domeniu, am avut in minte evlavia si aura aceea de sfant cu care era inconjurat fostul meu profesor de desen, sclipirea aceea minunata din ochi cand vorbea despre arta... Incepeam orele de arta plastica la 7 dimineata, luni, miercuri si sambata. Cred ca niciodata un am intarziat in trei ani cat am frecventat Scoala de Muzica si Arte Plastice din Tulcea. Era aproape de casa mea era minunat ca aceasta nu fusese inca demolata, scoala e si astazi, o cladire construita de un personaj interesant al Tulcei, Moruzov, nume cu rezonante din románele si píesele clasicilor rusi dar care a fost un oarecare pe care soarta l-a facut unul din creatorii serviciilor romane de informatii, ramas in amintire printre tulceni cu cele doua cladiri construite la initiativa lui, cu un stil arhitectonic distinct, aproape de Biserica Ruseasca dar si prin faptul ca a avut ca amanta se spune pe fiica fratelui sau… luata din lumea inapoiata a nordului dobrogean si transformata in spioana. Tocmai in cladirea legata de maleficul spion si-a desfasurat activitatea un adevarat maestru, mare mi-a fost bucuria cand la o expozitie reunund lucrari prémiate la una din ultímele editii ale Concursului National Cantarea Romaniei era si o grafica semnata Eugen Bratfanof, un portret al lui Mihai Viteazul, cusma lui imensa fiind o fresca a bataliilor purtate exceptional si armonios prezentate. Luni si miercuri erau ore de desen si pictura iar sambata modelaj si istoria artei. Intr-o  prezentare pentru un album pe care din pacate nu l-am mai gasit in librarii autorul  arata ca: “Orice pictura, care retine prin originalitate, obliga - nu numai publicul cu o consistenta cultura a imaginii, dar si pe acela cu o perceptie a calitatii mai putin exersata - la o definire rapida a noutatilor. Si, totodata, la o evaluare a importantei lor. Cu cat impactul imaginii e mai puternic, cu atat mai presat se simte privitorul sa afle raspunsuri la o seama de intrebari pe care, daca nu le poate intotdeauna formula cu claritate, le traieste adesea intens. Arta are aceasta virtute, ca ne ofera solutii dublate de emotii la probleme, de care nu suntem intotdeauna constienti ca ne preocupa. Emotia este insa rareori un sfetnic bun. Iar admiratia, care e un soi de daruire neconditionata, si mai putin. Tablourile lui Eugen Bratfanof produc un tip de admiratie exaltata la categorii foarte diferite de public din care cauza toate definirile, incercate sub imperiul revelatiei, refera in primul rand la mijloace si destul de timid, rar ori inexact la fond. Eugen Bratfanof e un pictor suprarealist, in acceptia cea mai generoasa al termenului. Suprarealismul - ca si clasicismul, ca si romantismul, ca multe alte -isme care marcheaza istoria artei - e o stare a fiintei, iar in circumstante culturale favorizante si o reactie a epocii. Deformari extrem de sesizante ale realului, in termenii credibilului, se cunosc de milenii. Devieri maladive de la realismul canonic al reprezentarilor faraonice sunt destule inca din vremea lui Echnaton si a erei Amarna. Putem fi, de asemenea, convinsi ca artisti cu darul divagatiei supra-realiste se nasc inca si dupa Dali. Întrucât manifestele scolii au insistat asupra unor dominante însemnate de morbid, de delir si de erotism, toate celelalte forme de suprarealism au fost socotite abateri de la norma. Si comentate de aceea cu distanta. E una din cele mai mari ciudatenii ale virusului suprarealist: el cenzureaza mai aspru decat realismul, visarile paralele. Altfel spus si-a impus sa ordoneze fantasmele, ceea ce-i mai mult ca un exces. E o aberatie. Eugen Bratfanof e un suprarealist la fel de coerent ca oricare din maestrii adjudecati de istorie. Daca pictura sa ar fi circulat in Europa, e foarte probabil ca ar fi considerata una din cele mai sesizante reusite ale suprarealismului tandru, daca nu chiar cea mai semnificativa tentativa de revigorare a unei metode prin extaz liric. Cum se poate observa, nevoia indreptatita de a-i da un nume artei lui Bratfanof e marcata de o seama de nuantari ce ar fi sa-i diminueze intelesul: regional, tentativa, circulatie... De-a lungul timpului au comentat opera artistului: Dan Grigorescu, Mircea Deac, Virgil Mocanu, Corneliu Antim, Marius Tataru, Ion Parhon, Gheorghe Vida, Victor Nita, Ion Lotreanu, Paul Cornel Chitic, Damian Necula si Tudor Octavian”.

Un loc de poveste in viata mea este Arena Mircea din Tulcea. Mi-am spart cateva perechi de ochelari aici! Am trecut prin cumpene mari pentru ca daca un ciobisor intra in ochi puteam orbi. Viata inseamna cand nu e minte si prudenta si nevoie de mare noroc! Am primit o minge din piele rupta si casata pe care la nea Nediu (cismarul care statea nu departe de noi, al carui fiu mai mare, din multii lui copii mi-a fost coleg de gimnaziu) am cusut-o, ea devenind ca noua. Am cumparat o camera si plin de mine ca nu o sa mai stau la rand ca pana la acel moment am ajuns in Arena. Acolo niste pustani mai mari ca mine si bronzati, cred ca era perioada de teze si baietii subtiri aveau treaba, erau gata sa incepem un meci. Am inceput jocul si dupa cateva minute un sut puternic a aruncat minunata mea reciclata departe intre blocuri. Mi-am sters ochelarii aburiti de efort si cand i-am pus la nas eram cam singur. Baietii crezand ca au o minge noua mocangeala au plecat pe la ei in mahala sa o joace o eternitate. A fost una din primele lectii de viata pentru mine, atunci mi-am dat seama de adevarul din vorba aceea romaneasca: te bagi in tarata (echipa cu ei) te mananca porcii... (iti fura mingea).

.............................................................................................................................................

Marele fabulist La Fontaine este neintrecut pana astazi. Este o rastalmacire a fabulei greierului si furnicii lui, tare pentru era postumana.

Furnica muncea cu ravna si continuu, greierele statea toata ziua degeaba. Furnica de mila il tot dojenea dar mereu il corcolea si nu il lasa sa moara de foame. Trece timpul, dispare greierele si furnica il credea mort, facandu-si tot felul de imputari si regrete ca nu l-a ajutat mai mult. Deodata apare un Mercedes cu sofer cu manusi albe, greierele imbracat la patru ace, galgaind de bani. Furnica asudata de munca il vede si zice cu obida. Greieras daca te duci la Paris, este un cimitir acolo, Père Lacheze daca ai timp sa cauti acolo mormantul unuia La Fontaine si daca ajungi la el sa ii tipi ca il dau naibii cu fabula lui cu tot! E cam ca un banc cu doi copii din care unul se lauda ca a mers de la 6 luni iar celalat batjocotitor ii spune ca a fost un prost, pe el l-au carat in brate pana la 6 ani!

Femeile au jucat in politica lumii mereu roluri importante. JFK cel mai puternic om al lumii lui a avut alaturi o femeie care l-a facut divin in Europa. Dictatorul Peron a avut o divinitate pentru poporul lui care a insemnat enorm pentru cariera lui. Destinul femeilor a fost de fiecare data ca frunzele in vant. Cel mai puternic om al lumii lui a murit asasinat, argentinianca pe care acum o avem in minte cu minunata imagine creata de Madona. Murea la 33 de ani rapusa de cancer, Argentina nu trebuia sa o planga…

Atatea femei au dominat perioade lungi in istoria Romaniei. Majoritatea au fost malefice. Altele putine ca Doamna Elena Cuza au fost adevarate diafane angelice persoane fiind eclipsate de tot felul de dame care au ametit si chiar terminat oamenii nostri de stat. Si asa acum cand totul e de vis noi nu mai avem nica… O eVita de-a noastra sta si papa acumularile cu sacosele prin Costa Rica... aproape de locul unde adevarata Evita crea o pagina minunata in istoria sangeroasa a sudamericanilor. Sa nu plangi dupa mine Argentina, plangem noi care ca sa traiasca in lux autoexilata noastra candidata la presedintie dupa ce am cotizat cativa ani cu ¼ din ventul anual pentru bunastarea damei fosta viitoare presedinte....

Am citit abia acum o carte completand educatia ce imi trebuia rotunjita demult. Din fericire si daca am avut o asemenea scapare regretabila Dumnezeu m-a ajutat sa nu ajung precum eroul cartii in mreje de Manon Lescot. Este de fapt un mod artistic in epoca aceea de a educa tinerii aratand ce se poate intampla atunci cand exista prostie, incapatanare si unealta pentru marele pacat in acest caz desfrau. Cartea este o minuinata poveste care ne poarta pana in departata America unde primii colonisti francezi erau cei alungati din societate in speranta ramanerii la vatra a celor cu frica de Dumnezeu curatirea de cei rai iata ca prin legile sociale, o buna strategie a celor de la varf si selectie naturala sa se ajunga la ce este acum SUA. Insa revenind la momentul citirii mele am o placuta simpatie pentru autor deoarece tot ce se face astazi este tocmai pentru a face cat mai multi precum eroii lui. O lume fara Dumnezeu, asta e in jurul nostru si cu tot sclipiciul si poleiala cu care este imbalsamat cadavrul numit Pamant astazi adevereste ce demult s-a spus ca incet dar sigur vine sfarsitul lumii. Poate nu fizic dar disparand ce e bine va domina chiar domina numai raul. Ma uimeste aceasta influenta a virtualului in ruperea de realitate si principii sanatoase, normale... Cititi daca aveti rabdare, urmariti cum o fiinta poate fi orbita de o femeie in acest caz dar acum raul are atatea unelte diavolesti… Impresionant ca omologii, urmasii abatelui Prevost in ale scrisului, scutiti la noi de impozite fac tot ce pot, tot ce banii ii mana ca sa distruga noua generatie. Si Doamne de ce nu deschizi pamantul sa ii iei cand au atata patos si jale sa cheltuie pentru tablete si alte mizerii cu sutele de miliarde de dragul a ce de fapt reusesc. Analfabetizarea noilor generatii. Si aceasta minunata media ce oare face cu atatea VIP-uri de carton poleiti in pepsiglas! Doamne unde esti abate, oare nu te intorci in mormant?

 

  

O frumoasa frantuza

 O doamna s-a nascut pe 22 octombrie!

Poveste cu doi mari actori

 

O "frumusica" de Oscar pe bune!

 

Amintire & apus de stele

 

Unu plus unu fac o capodopera cinematografica

 Un monstru sacru actor in rolul unui geniu artistic plastic monstruos!

Trandafirii cresc cu spini!

(sursa internet) 

Édith Piaf, şansonetista, textiera şi actrita, avea să influenţeze puternic culura franceză și europeană a secolului al 20-lea. Ea a consacrat, în Franța și în întreaga lume, genul muzical „chanson réaliste”, vocea și interpretările sale deosebite reflectând angoasele și frământările unei lumi a periferiei şi a sărăciei. În urma ei au rămas cântece nemuritoare, precum „Non, je ne regrette rien”, „La vie en rose” ori „Milord”, dar şi o poveste de viaţă construită dintr-un şir incredibil de evenimente nefericite, o întregă existenţă trăită sub spectrul tragediei.

Édith Giovanna Gassion, pe numele ei real, s-a născut „în braţele unui poliţist”, la 19 decembrie 1915, sub un felinar din strada Villette, din Paris, părinţii ei fiind Aneta Maillard, de origine italo-algeriană, o artistă alcoolică, jumătate prostituată, jumătate cântăreaţă stradală – mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa – şi Alphonse Gassion, un acrobat de circ. Mama sa o va abandona după naştere, iar copila este crescută, pentru câteva luni, într-o cocioabă infectă, plină de păduchi şi râie, a bunicii sale materne, deseori hrănindu-se dintr-un biberon cu lapte amestecat cu vin roşu. Apoi, va fi înredinţată spre creştere bunicii din partea tatălui, urmând să crească într-un bordel în care aceasta era matroană, la Bernay, în departamentul Eure. Următorii ani din viaţa copilei, se vor desfăşura în lumea prostituatelor, printre cele zece angajate ale stabilimentului rău famat. La vârsta de 3 ani a rămas complet oarbă, din cauza unei afecţiuni numite keratită, care a dus la inflamarea corneei, iar biografii săi au remarcat faptul că şi-a recuperat vederea în mod miraculos, după aproape patru ani, şi după ce prostituatele au fãcut chetă pentru a o trimite într-un pelerinaj însoţit de rugăciuni, pentru recuperarea handicapului ei. După încheierea Primului Război Mondial, tatăl său este angajat la un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Dar tatăl său nu reuşea să adune suma necesară unui trai decent, astfel că micuţa Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel ceva „mărunţiş”, pentru a-şi ajuta tatăl.

Acei ani, în care strada va juca un rol important în viaţa ei, au fost „rampa ei de lansare” şi o „şcoală a vieţii” care avea să-i ofere numeroase experienţe traumatizante. În anul 1932, la doar 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont, însă ea nu avea timp să-şi îngrijească copila, botezată Marcelle, care va muri de meningită, la doar doi ani. Édith s-a trezit la vârsta de 20 de ani într-o puternică depresie, cauzată de pierderea celei care avea să fie unicul ei copil, era părăsită şi de tată şi era obligată să frecventeze lumea cea mai mizeră a societății pariziene, a vagabonzilor, proxeneților, traficanților de droguri, a prostituției, în care continua să cânte pentru a se putea întreţine, la limita subzistenţei. În anul 1935, norocul avea să-i surâdă, după ce îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, a apariţie care a reprezentat debutul său artistic. Leplée îi inventează numele de scenă – Édith Piaf, sau „môme Piaf”, datorită staturii ei scunde, de doar 1,47 metri înălţime. La cabaretul „Le Gerny’s”, Édith înregistrează primele sale succese, iar celebrii Maurice Chevalier și Jacques Canetti, impresar la radio, au fost realmente impresionaţi de calităţile ei. În acelaşi an, Canetti o invită la o emisiune la radio, iar către finalul anului, îi facilitează înregistrarea primului ei disc, cu melodia „La foule”. Însă anii tinereţii au fost marcaţi şi de o boala care o măcina, încetul cu încetul, din interior: poliartrita reumatoidă. Afecţiunea avea să-i provoace artistei probleme semnificative ale articulaţiilor, însoţite de dureri atroce şi de deformări ale corpului. La 6 aprilie 1936, Leplée este asasinat, iar Édith se află pe lista suspecţilor de crimă. Presa de scandal îi popularizează atât de mult numele, încât, după ce ancheta a stabilit că este nevinovată, publicul o va îndrăgi fără limite. În anul 1937, Édith Piaf semnează un angajament cu Teatrul „ABC” din Paris, iar impresarul Raymond Asso, cu care avea să împartă şi un episod amoros, îi înregistrează discul „Mon légionnaire”.

Este momentul în care Édith Piaf este remarcată pentru vocea plină de dramatism, ce acoperă nuanțe infinite, un timbru excepţional izvorât din nelinişte şi revoltă. În perioada următoare, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește, apoi, pentru compozitorul Michel Emer, cel care îi compunea melodiile „L’accordéoniste” și „Le disque usé”. Într-o perioadă în care Édith impresiona cu melodii precum „Le vagabond”, „Le chasseur de l’Hôtel” sau „Les histoires de coeur”, a venit ocupația germană, şi legătura ei cu mișcarea de Rezistență, în care a susţinut şi controversate concerte la Berlin, la invitația autorităților germane. Desigur, ea era un nume dorit la orice petrecere cu ştaif a acelei perioade, iar ea a dorit astfel să evite represaliile pe care le-ar fi suferit dacă ar fi refuzat invitaţiile, după o viaţă în care şi-aşa suferise enorm. În antiteză, Piaf ar fi ajutat, conform spuselor ei, nu mai puţin de 200 de prizonieri francezi să scape din Germania, după ce le-a furnizat în secret acte de identitate false, în timpul a două turnee. A urmat aventura cu textierul Henri Contet, încheiată rapid, după ce acesta refuza să îşi părăsească soţia, apoi Édith se consolează în braţele pianistului Norbert Glanzberg, iar Lou Barrier devine primul său impresar, care nu o va părăsi niciodată. Anul 1944, a adus o furtunoasă poveste de dragoste înfiripată între Édith Piaf și Yves Montand, un tânăr cântăreț debutant la acea vreme. Ce doi aveau să apară împreună în câteva concerte, în următorii doi ani. În anul 1946, Édith călătorește pentru prima dată la New York, pentru a cunoaşte gloria, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi – Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei -, iar compozitoarea cea mai devotată va rămâne Marguerite Monnot. Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi în faţa unui public pentru care “pariziană“ echivala doar cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Peste Ocean avea să-i cunoască pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan, cel care va fi marea ei dragoste şi pe care îl va numi „le meilleur amant du monde”. Numai că soarta nu a fost generoasă cu remarcabila artistă, fiindcă la 27 octombrie 1949, Marcel Cerdan și-a pierdut viața în urma prăbuşirii avionului în care călătorea, în zona Insulelor Azore. În seara tragediei, a ales totuşi să urce pe scenă, iar la „Imnul iubirii”, cântat, ca nimeni alta, versurile curgeau răscolitor: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“, pentru ca artista să leşine, efectiv, pe scenă după versul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“…

Era doar una din incredibilele lovituri la care a trebuit să facă faţă în existenţa ei, şi un moment adânc de depresie, care cu greu ar fi putut fi depăşit. Aşadar traumatizanta experienţă avea să se regăsească în remarcabilele versuri pe care Édith le-a scris pe muzica Margueritei Monnot, care au dat lumii una dintre cele mai impresionante melodii, „L’hymne à l’amour”. În anul 1950, Édith se întoarce la New York pentru o serie de concerte, fiind însoțită de noul ei amant, Eddie Constantine, un actor și cântăreț american de origine ruso-poloneză, și de un secretar particular, pe nume Charles Aznavour, viitorul mare şansonetist, dispărut de curând dintre noi.

In anul următor, Édith Piaf este distribuită în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine și Robert Lamoureux, însă artista, aflată încă în depresie, arată primele slăbiciuni, o consecinţă aproape firească a dependenţei de somnifere și stupefiante, „asezonate” cu porţii generoase de alcool. În acelaşi an a obţinut, totuşi, succese remarcabile cu melodiile „Jézebel”, scrisă de Charles Aznavour, sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills – cel alături de care Édith avea să trăiască o altă poveste de dragoste. La 29 iulie 1952, Édith se căsătorește cu Jacques Pills, însă artista trăia între succese muzicale, dependenţa de medicamente, alcool şi numeroase cure de dezintoxicare. Au urmat alte eşecuri în viaţa sentimentală, dar şi numeroase turnee de mare succes, precum cele desfăşurate la New York, Mexico City, Rio de Janeiro sau Paris. În anul 1956, s-a produs separarea de Jacques Pills şi un nou amant, cântărețul de origine greacă Georges Moustaki, pe care ea îl lansase pe scenele pariziene şi alături de care avea să dea naştere capodoperei muzicale „Milord”, unul din remarcabilele ei succese. În anul 1958, Édith suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri atroce, care o vor face dependentă şi mai mult de medicamente puternice. Trebuie să amintim şi o operaţie de pancreatită, un ulcer la stomac, astfel că tabloul clinic al artistei este unul dintre cele mai complicate. În acelaşi an, ea publica volumul autobiografic „Au bal de la chance”, ce cuprindea întâmplări din viața sa din perioada 1935 – 1958. În debutul anului 1959, Édith susţine un concert la New York, însă spre finalul spectacolului se prăbușește pe scenă, momentul reprezentând, în opinia biografilor ei, începutul sfârşitului, o perioadă marcată de din ce în ce mai dese internări prin spitale şi din ce în ce mai rare concerte. De atunci, jurnaliştii amatori de scandal ajunseseră să meargă la concertele ei doar pentru a nu pierde eventualul moment „senzaţional“ al prăbuşirii ei finale. Numai că finalul nu avea să se consemneze aici. În anul 1961, în pofida stării de sănătate deteriorate, înregistrează un succes remarcabil într-un concert în sala Olympia, cu melodia ei iconică, „Non, je ne regrette rien”. În primăvara anului 1962, artista se îmbolnăveşte de bronhopneumonie, însă şirul incredibil de evenimente nefericite din viaţa personală nu o împiedică să se recăsătorească, la 9 octombrie 1962, unindu-şi destinul cu Theophanis Lamboukas, sau Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, în vârstă de doar 26 de ani. Anul 1963 a găsit-o Édith Piaf epuizată de necazuri, de consumul de medicamente, doctorii îi stabilesc un diagnostic crunt, la 18 martie 1963, urca pentru ultima oară pe scenă, iar după o lungă convalescență, artista avea să treacă la Domnul la 10 octombrie 1963, la Grasse, în urma unei hemoragii interne declanşate de insuficienţa hepatică provocată de abuzurile de medicamente şi alcool. După ce Papa Paul al VI-lea i-a refuzat dreptul unei ceremonii catolice de înhumare, din cauza stilului ei de viaţă, Édith a fost înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris, în prezenţa a peste 40.000 de oameni, fiind prima dată după Război când circulaţia este întreruptă în capitala Franţei, pentru a permite unei mulţimi imense de admiratori – circa 160.000 de oameni, în total – să-i aducă un ultim omagiu.

În februarie 2007, avea loc premiera filmului „La vie en rose”, care prezintă viaţa cântareței Edith Piaf. Filmul a câștigat două Oscaruri, patru premii BAFTA, cinci premii Cesar, iar pentru performanța sa în rolul Piaf, Marion Cotillard a devenit prima actriță franceză care a câștigat un Oscar pentru un rol în limba natală. Posteritatea i-a iertat, desigur, viața care a abundat în alcool, țigări, sex, dezmăț și dependenţa de droguri. Au rămas doar cariera sa artistică remarcabilă, melodiile ei tulburătoare, nemuritoare, simbol al spiritului parizian, abilitatea excepţională de a transforma durerea în artă, pasiunea pentru meseria sa până la limita forțelor sale, o artistă legendară Edith Piaf Je Ne Regrette Rien Live Paris Olympia 1960care cu greu va putea fi uitată…

Ursul si morunul care aveau GPS

 

A fost odata, ca niciodata, ca parca nici nu a fost, o tara bogata, cu oameni mandri ca sunt rude cu padurea, cu pamantul, cu animale, cu tot ce misca in acea tara. Oamenii faceau ce au apucat sa invete, traiau in pace, faceau copii care la radul lor se inrudeau cu codrul, cu muntele, cu marea, cu Dunarea dar in nici un caz nu se casatoreau cu persoane de acelas sex, nu prea minteau nici nu prea furau, ca pentru toate relele faptuite stiau ca ii pedepseste Dumnezeu sau ii va lua Militia si ii va duce la tribunal unde vor primi pedepse pentru raul pe care il faceau. Cel rau si-a bagat coada de ceva timp si tóate cele aratate pana acuma... au fost odata... Baietii de baieti cheltuie acuma bani grei daca au pe cine trebuie ca sa le inlesneasca accesul la borcanul cu miere, adica la fonduri, credite si alte minunatii. Tot asa niste baieti de baieti destepti care se vede ca nu stiau ca erau pe vremuri oameni care cercetau tot ce era in tara si scriau carti, luau doctórate si titluri stiintifice, unii ajungeau pe bune chiar academicieni, baietii astia deci cu cel de sus care avea borcanul cu miere la indemana, au pus de un proiect prin care, facand un urs un fel de Rambo, cu GPS, camera de luat vederi si alte minuni ale tehnicii moderne, care costa enorm si nu prea are nimeni ce face cu ele daca nu sunt puse pe masini, nu e razboi sau nu sunt programe stiintifice gen SF, baietii astia deci au primit patalamale si fonduri, au gasit cativa fraieri care au tranchilizat un fost frate cu romanul care a dat si numele unei beri, poate inspirat de numele lui pe alte meleaguri. I-au montat aparatura sofisticata pe el si in fata monitoarelor ultramoderne urmareau prin satelit ce facea amaratul supratehnologizat care daca fratele lui platit de stat si cu scoala silvica facuta pe vremuri, acuma pus pe spagi puternice acolo la padure nu ii mai aducea halca de carne care, bugetar fiind era ratia lui ca sa se culce linistit iarna, isi lua odraslele, se uitau cu totii lung dupa aurolacii care culegeau fragii si múrele pe care alta sora a lui, natura i le punea la dispozitie cand a fost odata si, infometat si suparat cobora prin orase si sate; mai o ghena, un cos de gunoi, mai o para, un mar, si asa GPS ul arata modul lui de viata savantilor privitori in monitoare in vila lor cu piscina si calorifer functie de anotimp. Si, de odata ursul a ramas la niste coordonate si nu s-a mai miscat. Cercetatorii care vedeau prin camera de luat vederi doar cer, cand azuriu, cand negru smoala, cand cu nori cand cu soare, au sunat pe omul lor dur care a sunat in zona ce aparea in coordonate, baietii de acolo au gasit niste fraieri care au inceput sa colinde coclaurii si in fine crucindu-se cum au stiut aia marii de la guvernare ca bietul urs sta cu botul la cer si o gaura de glont in inima chiar acolo unde li s-a dat ordin sa scotoceasca, mancat de muscoi verzi si hrapareti, l-au gasit! Toate tehnicariile erau prinse de un colan gros ca pentru un urs, sa nu il rupa cu forta lui de titan. Se vede ca bietul braconier care l-a dilit exact in inima deci, profesionist fiind, cand a vazut dihania in doua picioare cu bratele deschise in intampinarea linistii eterne, cu ditamai colanul stralucind ca in filmele cu Dracula in noapte o fi crezut ca o fi Menumorut, Bogdan, Dragos sau chiar Decebal sau Burebista care in viata asta erau reincarnati in… urs…

O fi saracul braconier acuma dus la psihiatru cu atac de panica sau alt diagnostic… Plateste la psiholog bani grei sa scape de vedenie… Peste putin cand se linisteste ocrotitorul suparat al savantilor, care va lua alte fonduri pentru alt amarat de urs cu colac, pardon colan, se va duce frumos la Haga si va cere despagubiri ursilor romani ca umbla cu colan stralucitor si fosforescent cu leduri prin padure ca sa sperie oamenii cinstiti care precum Scufita Rosie au treburi importante prin codri. Si o sa ia si el cateva milioane de euro despagubire de la statul roman... Bravo lui...si avocatilor si celor cu care o sa praduiasca suma rupta de la pensii sau sanatate ca asa e cu bugetul asta nu se umfla adica se umfla de cei destepti adica se... se fura... este chiar chiar subiect postmodern de premiu Nobel...

……………………………………………………………………………………….

A mai fost odata nu de mult si un morun care facea ce fac toti morunii din tata in fiu ca la ei nu merge treaba sa scrie pe actele lor de identitate „parinte 1” si „parinte 2” morunoaica si consortul urca pe Dunare in sus si acolo unde trebuie, fara ghidaj prin satelit sau alte marcaje, lasa icrele asa de scumpe pentru cunoscatorii rafinati si morunoiul ales de ea vine si isi arunca laptii ca sa iasa alti moruni, unii sa vina tot acolo sa se praseasca, altii sa cada prada la avizii candidati la imbogatire atat de prasiti astazi si fara de lege... Tot asa nestiind ca generatii de amarati de savanti si piscicultori au scris tomuri intregi studiind si specia asta, unii smecheri au pus laba lor hrapareata pe fonduri grase si au reusit cu niste fraieri prost platiti sa prinda un morun si sa ii monteze pe el GPS si alte minuni tehnice nefolositoare speciei care stie ce are de facut daca e lasata in pace dar necesare lor ca sa aiba ce papa cativa ani in fata aparaturii sofistícate intr-un loc caldut sau racoros dupa voia vajnicilor savanti absolventi de facultate sau da sau nu dar musai cu omul care le trebuie in preajma .... Toate bune si frumoase cand intr-o zi morunul teleurmarit a luat-o pe uscat cu o viteza ametitoare si s-a oprit undeva la sute de kilometri de marea in care era traitor din tata in fiu. L-au sunat pe omul tare care a sunat unde trebuie si in loc sa fi descoperit ce prostii aia de predecesori nu stiau: ca morunul are perioade in viata cand alearga de nebun pe uscat si cu asta puneau si ei gheara chiar pe un premiu Nobel, au primit vestea de la fraierii de ucrainieni, pusi la treaba de telefonul protectorului de savanti, ca de fapt calatoria aducatoare de Nobel era in camioneta unor braconieri care l-au dus pe GPS izatul morun (peste) la un restaurant de lux unde fusese frumos transat si toata tehnica moderna era cu mate si alte parti nedigerabile in stare de avansata putrefactie aruncata la ghena… care ghena a fost golita de firma de gunoieri. Noroc mare ca daca un caine hamesit ingurgita aparatura sa vezi daravela ca baietii mai continuau cercetarile ani de zile… Iata cum Eminescu, generatii de savanti si truditori silvici, naturalisti, piscicultori etc. nu au facut nimic! Acuma trebuie luate fonduri grase ca sa facem crematorii sa le ardem cartile si tezele de doctorat ca trebuie depozitate in panteoane tezele urmasilor emanatilor si ai ocrotitilor ocrotitilor acestora... e nevoie de ani de cercetari si tehnici noi platite din bani publici, verificate de directii si paradirectii antibraconaj, de ministere si directii care sa cerceteze dosarele depuse de vajnicii pilosi cercetatori care nu mai tin cont, asta nu se pune, ca deja un urs si un morun din fondul silvic respectiv piscicol al Romaniei cu GPS cu tot au cazut deja victime nevinovate noilor metode sofistícate si absolut inutile de cercetare!

PS 5 XI 2021 Gurile rele zic, adica scriu, in Libertatea de vineri 3 noiembrie 2021, ca ar exista in guvernul romaniei de la repetentul penal introdus unul ministru mare care a scris in cv ca are scrisa o carte care nu exista!!! Ea exista si titlul exista dar omu cu cv-ul nu (wc-ul atentie) a fost lipsa la enumerarea autorilori. Romania chiar ca e tara tuturor banditilor, pardon a tuturor posibilitatilor pentru aia rai si cum trabe azi la butoane!