Libertatea de WE 27 august 2021

 

The best distrus de bestii!

 

Exista karma. Popoarele care pot sa se inghesuie cu miliardele pe suprafetele lor istorice (fara manifestari isterice), in lume fara sa tinda la spatiul vital al altora, poate doar la al metropolei lor, in folosul ei evident sa traiasca de la rai la iad acolo, sa zamisleasca civilizatia lor, guvernele lor, sa traiasca sub asupritorii lor, au niste principii ale lor. Unul este norocul, soarta, Karma, castele… Ei bine toata galeria noastra de idoli cuprinde oameni cu har dobandit, primit de la Dumnezeu dar impanat cu acea sete a saracului de a avea totul. Ajuns ca gaina pe gramada de balegar lucios si sclipicios, inconjurat de javre cu staif, toti cei care ajung cu lingura in borcanul cu miere al geniului cauta sa faca orice ca sa profite. Capitalismul de jungla in care Mowgli e jumulit mai mult sau mai putin grosolan, uneori grobian, ucigator chiar se gaseste in biografia atator genii... Piaf, Presley doar doua exemple. Sa ajungi sa ti se bage in cap ca daca esti negru cu bani ajungi daca vrei sa poti fi alb!! Ce putem face decat sa invatam din prostia lor, sa ne minunam de legenda lor si sa ne bucuram cat traim in lumea asta de harul lor. M.J. este din generatia mea. Intr-o familie cu frati care au acces sus in muzica aceea bazata pe clasamente cladite de innebuniti nu de pile si premii date de fitosi baftosi aflati acolo la cantare si butoane, dar expusi la atatea tentatii... Asa sa ii ajute Dumnezeu pe cei care pentru o paine mai alba ucid bijuteriile creatiei divine pagubind civilizatia umana de atatea posibile noi minunatii. Dar daca lumea e a astora fara suflete, fara nimic repetenti ordinari atunci oare nu e chiar pohta a ce va sa vina...

Un model pentru viata

 

Exista acum in viata mea repere reprezentate de pelicule care sunt ca bornele de pe o sosea. Soseaua cu asemenea borne dar si altele de alta natura fiind existenta mea pre lumea aceasta!!!  O asemenea borna e si Filmul Casablanca. De ce, pentru ca imi este in suflet si minte cu fasait de rola, cu scantei virtuale pe panza ecranului, cu acea suflare nemaintalnita a celor care au platit si stateau incremeniti fara trecut, fara viitor pe scaune cu ochii atintiri la marii actori care conform a ce au gandit niste baieti destepti isi faceau treaba… Lumea trece, ce e minunat ramane uneori mai ales in sufletele noastre… Apoi dispare cu noi in neant!

29 august 1915 - 29 august 2009 a trait Ingrid Bergman

Dar de la Ierusalim

 

Gura pacatosului

Fahrenheit 451 e o carte scrisa de un anume Ray Bradbury care a proorocit ceva ce nici cei mai dusi contemporani ai lui nu ar fi crezut. Cartile, e drept nu au fost arse, au fost prin munca unor colective de „savanti” futurologi, psihiatri, psihologi, antropologi distructologi etc. aduse la non valoare. Cum, prin dictatura zerourilor in lume. Sentimente, sexul oamenilor, Dumnezeu, totul este azi negat si ce e mai dramatic inlocuit cu ce poate zamisli un zerou, adica simplu, cu nimica! Asa sa ii ajute Dumnezeu pe artizanii care fac in pandemie oamenii sa stea unul in altul fara amarata aia de masca ce ar putea sa insemne o firava platosa in fata aluia rau! Sa faca un sistem diabolic sa hotarasca totul pornind de la rastalmacirea unor lucruri bine gandite initial. Din pacate cartea aceasta aduce si cu o parabola cinica, incet dar sigur temperatura indiferent in ce unitate de masura este indicata creste de la ea insasi, nu sa dea foc la carti care oricum dispar dar la paduri, ghetari, atatea si atatea cu sau fara ajutorul cui trabe! Ce e asa de greu sa elimini ce face rau climei, sa te intorci la ce trebuie sa faci si sa sadesti plante, mai ales copaci acolo unde prieteni de sefi pusi acolo unde trebe au facut parapad cu cu gatere, cu ce trebe! Se fac congrese, vin smecherii care trebe din toata lumea, semneaza pacte, acte si se bucura de cateva zile de vis. Apoi prostimea e de vina ca trage vanturi, ca are vite, ca nu face ce trebe!!! Asta e, lumea nu moare din cauza amaratilor ci a celor care culmea sunt platiti de prostime ca sa le faca viata cum trebuie… Ce simplu ar fi!!!

Ultima scriere

 

O scrisoare apăruta în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994. Sursa internet.

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.

Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.

 

 

Tabak Bridge

 

O imagine minunata de la un bun prieten si fost coleg in ale logisticii care si-a injghebat o casuta pe undeva acum sub maretul viitor arc ce va inlocui puturosul dar necesarul bac ce duce si aduce regatenii la Dobrogea si vitavercea daca economia va dudui cu duduile si pacatosii de la butoane, daca nu mai avem urmele unui pod pe la Turnu Severin!

Sincer sa fiu nu inteleg rostul unui asa mare pod acolo intre judetele de acuma Braila si Tulcea. Vor sa faca "tabac bridge" ca asa-i la noi! Glumesc, e un traseu minunat si ar scurta lungul drum spre mare al multora care ar pune botul si la manastirile cladite sub turci fara turle la inceput, la orasele dunarene care erau cand altele la noi si in lume se jucau cu ce aveau in fata in tarana, etc. Este locul unde m-am intalnit cu tatal meu asteptand pe o piatra ca a intarziat un pic, el era presedintele noii uniuni a cooperativelor TL, iar eu datorita unei carti a unuia Gomsen care la cererea lui Ion Mihalache a efectuat un studiu privind sansele cooperatiei in Romania eram angajat la serviciul taxe si tarife la UNCAP. 

Copie legata de viitorii colegi de la UNCAP imprumutata si studiata de mine de la Biblioteca Academiei Romane

Pacat ca au fost niste tradatori cei de la varful uniunii asa s-a distrus 75% din agricultura romaneasca si ce baza materiala era! Era un domn Mitrea, fost sef de serviciu inainte, ajuns vicepresedintele noii structuri mandru ca avea telefoane directe cu Ion Iliescu si altul cu Petre Roman! Un om de mare valoare, ancorat in ceea ce insemna cooperatia agricola in Romania... S-a adeverit atunci in parte vorba unei femei de serviciu, tanti Polea de la Liceul Pedagogic Tulcea unde am invatat clasele IV-VIII si mama era bibliotecara. Cand a auzit ca sunt student la Horticultura facultate terminata si de tata in 1957: « Cand termina ingineru mic si vini la Tulcia, ingineru mare ii da cheili di la birou si iese la piensie! » Amintiri. Pacat cu panoplia asta ca se pare ca mai baga o serie! Pohta ce o pohtesc rechinii!

Umor de la Panait Istrati

Cel care ne-a dus genial saracia si nevoile si neamul in imbuibata Franta a vremii sale, are o minunata bijuterie literara pur romaneasca. Era un sarantoc, da sarantoc, vai de mama lui. Bordeiul infect ii era plin de plozi. Cand ii mai face femeia unul pleaca prin vifor sa il dea ca nu mai putea sa il tina acolo. Infasat in zdrente il ia si pleaca prin padure cu el si da peste Moarte. Aceasta ca nasa ii zice ca il face bogat prin faptul ca atunci cand el aude de un bogatan ca e pe duca sa mearga la acela si sa ii spuna lui si la neamuri ca il va face bine. Daca ea era la picioarele muribundului il lasa lui, daca era la capatai el trebuia sa plece. A adunat amaratul avere mare, Moartea, de cuvant sta de obicei la picioarele alesului spre capatuirea finului. Ajunge insa la unul la care moartea era la capatai. Se cearta cu ea si ea nu vrea sa ii lase prada. Atunci el pune pe cei care erau la priveghi sa intoarca patul cu picioarele unde initial era capul. Morala: Sarantocului oricat i-ai da niciodata nu se satura... nu ii este de ajuns!

PS Doamne astazi Istrati cat de actual esti cu nenorocitii astia emanati, democrati, imbarligati, perindati de peste 30 de ani la borcanul cu miere care este Romania asta ce a fost candva a noastra... 

O lectie de viata utila ulterior

 

Am lucrat o scurta perioada la Ghimpati. La o nereusita a perioadei de fructificare a imprumutului de fonduri care a dus la modernizarea agriculturii cu greseala ca statul a luat totul si cooperatia a dat totul fara a beneficia de aproape nimic. Erau 1 hectar de sera si 10 hectare de solarii, asezate pe un teren prost decopertat si acoperit cu pamant corespunzator care in timp s-a spalat ramanand pentru suportul plantelor legumicole cu cerinte superintensive la plan, cel initial. Am fost un autodidact si cartile sotiei de drept m-au atras. Mai ales Dreptul muncii de prof, Sanda Ghimpu. De acolo am inteles ce obligatii are conducatorul procesului de productie. Inainte de 1989 era un sistem simplu si suplu. Se puneau la dispozitia agronomului in cazul meu carti cu norme complexe si adaptate stadiului de inzestrare, era si Ordinul 100 cu ilustratii bine gandite pentru normele generale si obligatorii. Dupa citirea manualului de drept, fara a fi fost instriut de cineva am luat masura ca unde am ajuns printre primele masuri sa scot toate produsele pesticide din magazii, sa igienizez, sa trimit la Institutul de Carantina Voluntari tot ce nu mai avea date tehnice, ceea ce era bun revenea ce nu era distrus de ei acolo, totul etichetat iar cheia se afla numai la mine, toate tratamentele se efectuau numai sub a mea coordonare si supraveghere. Era un om zilier nea Vladescu pe care l-am mostenit specializat in tratamente. Era istet, placut la vorba dar betiv. Nu bea la munca sau sa fi venit „anesteziat” de cu seara dar avea caracteristicile bautorului patimas. Il tin minte pufnind de ras in barba cand mi-am facut prima tigara cu foaie de ziar continand tutun pentru ei, de o finete rara. Fumatul de ceva ani m-a invatat sa nu ma las dus de nas de finetea tutunului. Am tras cu grija combinatia si nu am avut reactia asteptata de asistenta, sa ma inec si sa scot flacari pe ochi. Mai gaseam si foita si atunci era o adevarata placere de fumator. Aveam la Beijing sa vad o strada care avea numai magazine cu de fumat, era ceva de necrezut… Mi-am facut treaba, conform doamnei Ghimpu am dat spre uimirea celor de acolo si la spital o lista pe care am actualizat-o permanent cu substantele toxice din magazia unitatii. Contabila era jupaneasa, avea vizitatorii ei, unul fiind cel care aducea cu Clark Gable din paza presedintelui tarii. Eu munceam zi lumina avand multe plante in cultura. Imi venea sa plang cand gogosari, ardei care erau in cuburi nutritive, la o pala de vant incepeau sa se ofileasca pe cand maria sa tutunul din aceesi familie botanica din tot jurul fermei era adus cu caruta, in lazi P, platat cu un bat ascutit, era udat cu doua cani din doua butoaie de 200 l apoi pornea voiniceste la crescut, era nitel sapat pentru ca atunci cand se invigora neam de buruiana sa ii mai stea in cale. Agentul regiei de tutun le da rasadul produs de el, oamenii intretineau cultura si apoi venea greul cu recoltarea frunzelor, pusul acestora la uscat in asa fel incat pic de mucegai sa nu existe pe frunzele intinse la aer. De ce domnul fost ministru al agriculturii Dinu Gavrilescu ales si de mine democratic director plin la ASAS la Institutul de Economie Agrara a fesfiintat regia ramane o crima pentru ca nici comunistii nu desfiintasera MAT-ul aducator de mari beneficii la buget ! Dar mai era mult pana departe. Intr-o dimineata vine o femeie plansa, daramata strigand ca a murit nea Vladescu. Am fost si eu la mort, avea o casa cu gardul daramat. Seara baut fiind a mai vrut si a cautat prin ascunzatori ca era cu frica de nevasta si a baut furadan nu alcool. Au venit reprezentantii judetului, anchete, dupa ceva timp in trenul spre Giurgiu imi ziceau ca nici cu o bere nu au avut tupeu sa ma tapeze ca asa ceva nu mai intalnisera, chestia cu lista la spital i-a facut KO pentru ca la legume eu nu aveam nevoie de otrava puternica data pentru ratisoara porumbului! Au fost binevoitori cu familia lui Vladescu care au facut tot felul de reclamatii... De unele am aflat cu ocazia declaratiilor ce mi se cereau de altele dupa ani. Eu asa tanar fiind incepusem demersurile sa obtin trecerea lui in randul muncitorilor permanenti, ocazie cu care el devenise foarte atent, avea un tel important in timpul cand am lucrat impreuna dar si merita deoarece erau altii care fatis evitau munca periculoasa cu „otrava”. Aceasta experienta mi-a folosit cand am lucrat ceva ani la protectia muncii, ulterior botezata dupa occident, la Directia de Logistica a IGPR. Nu am considerat bravada ca un tanar inginer, abia iesit din amfitearele cochete de la IANB a reusit netrecand nepasator peste cartile doamnei Ghimpu, a citit, ceva ce i-a folosit! De multe ori soarta ne pandeste cu raul pregatit sa ne doboare dar depinde de noi, de dorinta de autoaparare sa nu reuseasca. Asta e viata. Marele dar de la Dumnezeu sau cum ii spuneti este sa ajungi sa poti privi daca ai la ce spre trecut. Pentru ca el este averea noastra. Bucuria cand am biruit, gustul amar cand nu!