Fotbal pe uscat

Au pus femei gonflabile in tribune. Televizuinele care au dat mii de ore de meciuri de demult sau mai de aproape iata ca au cam inviat, publicitate, pariuri si toata gama de diavolisme incepe scartaind sa mearga! Meciuri cam sinistre e drept unde doar cativa injura sau apreciaza ce fac baietii, dar parca e inca minunat, Messi a trecut de 700 de goluri in cariera deci e dinamita ce mai ! Ronaldo e cu el! In rest scandal mai iese cate o analiza nasoala si blocheaza pre unii. Banii trebuie sa curga, noroc cu media asta ca altfel… Se pare ca vine iar un val ca ala mare de la mare dar se pare mai urat. E chiar cosmar, ma gandesc la copii acestia fara copilarie. Ma gandesc la faptul ca omenirea nu mai face chiar nica! Toti iau de-a gata si doar turismul, HORECA aiureala asta consumatoare de petrol, bani si timp al cui are cu ce sa cumpere ... ospitalitate… doar asta mai tine echilibrul precar al economiei mondiale. Virusu’ asta e ca o romanta „hai acasa romanas” au venit ca puii la closca peste 3 milioane de alegatori ai cui trabe pe care iuropa i-a curatat din cheltuielile ei. Politichia de aici e ca la nimerea, ai nevoie de sclavi, penalii de la butoane sau aia frate cu cine trabe rezolva. Ii imbolnavesti alti butonari, ambasadori nederanjati de aia perdantii rezolva si uite asa am ajuns ce meritam. Suntem cam ca ala betiv, naravit de rele care omoara nevasta, sparge ce are prin casa, copii ii baga la orfelinat sau ii lasa sa pape bani profesionistii care chipurile ii cresc si isi iau lumea in cap. Asa si noi din Gradina Maicii Domnului am ajuns in iadul cui trabe ca sa fie bine altora. Deci bietul fotbal cu marii lui destepti care umplu treaba la aia fara impozite are si el suferintele lui. Zina Dumitrescu povestea odata ca ramasa fara casa toata lumea vuia ca nu are casa si i s-a gasit ! Sa vedem fotbalu’ o avea norocu’ lu’ Zina sau cand se alege prafu e vai si amar de el. Cine apuca postpandemia o sa vada. Oricum fierul nebatut cat e cald se raceste. Doamne Fereste cata frunza si iarba care taie frunza la cainii rosii, albastri, visinii platitori sau nu de impozite nu prea o sa mai aiba luminita la capatul tunelului ce vine de la vestiare. Macar am apucat sa vedem minunile lumii Messi si Ronaldo, noi romanii ramanem cu inutile stadioane in loc de spitale si gradinite si mai ales cu metrou si CFR la aeroport! Pierzi castigi roman te numesti. Mai ales daca pierzi!

Romania educata e pe Luna!

Pandemia a salvat invatamantul din Romania!!! Uraaa… Romania educata este realitate. Tot copilu’ cu tableta. Subiecte de clasa 0 la absolviri! Deci aproape toti e promovati. Adica nu chiar toti. O data vede nasu… pardon absolventu' subiecte ca pe Luna. Usoare adica. Acuma gata: acolo unde le e locul educatilor adica la abatoare smechere si pe camp la smecheri. Unde e combinatele noastre, fabricile, uzinele... Asta e... Nu copii sunt de vina, ei platesc pacatele inaintasilor lor... Baietii de baieti de imbogatiti adica alta traba la Oxford, MIT, etc. Asa e in tenis. Asa sa ii ajute Dumnezeu pe toti care au facut facatura asta si de pandelie. Pardon pandemie. Curat murdar. Nu pot sa suport bucuria cu care cei care nu platesc impozite (jurnalistii) citeaza din perlele amaratilor care demonstreaza de fapt ca la fel ca alti multi „meseriasi” din tara asta si unii dascali au luat banii de pomana… Asta e…

Fara retineri

Specialista in retete extravagante Kate isi duce viata exact cum conduce si bucataria restaurantului unde lucreaza: cu un spirit practic care fascineaza si intimideaza. Perfectionismul ei e pus la incercare cand un nou bucatar intra in echipa.

Un maestru bucatar, Kate (Catherine Zeta Jones), isi duce viata tot asa cum isi conduce si bucataria din restaurantul de lux 22 Bleecker din Manhattan, cu o intensitate care n-are timp pentru fleacuri, ceea ce ii captiveaza si intimideaza totodata pe cei din jurul ei. Cu o precizie uluitoare, ea conduce fiecare tura haotica de personal, coordonand sute de mese, preparand sosuri delicate, asezonand si preparand fiecare fel de mancare pana aproape de perfectiune.

Simtindu-se mai in largul ei in spatele scenei, ea paraseste rareori sanctuarul din bucatarie, doar pentru a accepta cateodata complimente pentru un fel de mancare care ii poarta semnatura sau, si mai rar, pentru a se intretine cu cate un client care indrazneste sa se intereseze in legatura cu experienta sa profesionala.

Dupa orele de program, majoritatea serilor o gaseste in pat inainte de miezul noptii, pentru ca sa se poata scula in zori, cand porneste din nou in lupta contra concurentei, la piata de peste, pentru felurile de mancare cele mai proaspete si alese ale zilei.

Natura perfectionista a lui Kate este pusa la incercare cand in randul personalului apare un adjunct indraznet, optimistul si dezinhibatul Nick (Aaron Eckhart). El insusi o stea culinara in devenire, Nick prefera ariile de opera in timp ce lucreaza si adora sa-i faca pe cei din jurul sau sa rada. Atitudinea sa dezinvolta vizavi de bucatarie, dar si de viata, este la polul opus fata de cea a lui Kate si totusi chimia dintre ei nu poate fi negata, tot asa cum este de evident si dezacordul dintre ei, care ii aseamana cu furculita care incearca sa se infiga intr-o tejghea de granit.

Kate ar putea sa faca fata acestei probleme de la serviciu daca n-ar avea probleme si acasa, unde se chinuieste sa construiasca o relatie cu nepoata sa de noua ani, Zoe (Abigail Breslin), care a venit recent si neasteptat sa locuiasca cu Kate. (sursa internet)

Eroii monumentelor

Fiind bazat pe povestea adevărată a celei mai mari căutări de comori din istorie, filmul Eroii Monumentelor este o dramă de acțiune concentrată asupra unui număr de șapte directori de muzeu, artiști, curatori, și istorici ai artei, bătrâni și ieșiți din formă, care au mers pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a salva capodoperele artistice ale lumii de hoții naziști și pentru a le înapoia proprietarilor de drept. Dar ce șanse de izbândă au acești oameni, dat fiind că operele de artă sunt ascunse în spatele liniilor inamice? Dar, întrucât Eroii Monumentelor s-au angajat într-o cursă contra cronometru de salvare a 1000 de ani de cultură de la distrugere, aceștia sunt dispuși să-și riște viețile pentru a proteja marile realizări ale lumii.

Au luat-o deja pe aratura

Ma uit cu uimire la mintile astea pierdute in ce nu trebuie si sunt dezgustat.

Pai, oameni buni ce insemna pentru atatea generatii sa obtii carnet de conducere, sa ai cu ce si de ce sa conduci, "Mi-am dorit o masina" canta pe vremuri si rebelul Florian Pittis! Acuma mai e o tara si merg singure cu tine ca papagal plimbat in siguranta! Frigider care cumpara ce stie ca iti palce pai cum intram noi cand au aparut noile magaoaie cu haleala dupa putin inainte faceam cumparaturi de la intreprinzatorii cu tarabe colcaitoare de sobolani din fostele piete, pai ce bucurie mai ai sa alegi, sa te agiti facand shopping! Sunt atatea intoarse pe dos ca iti vine sa plangi. Acuma pe internet am gasit una taare:

Scriitoarea Ioana Lee este o româncă originară din Văleni și are o poveste de viaţă demnă de cel mai original scenariu de film. S-a căsătorit de tănâră cu un japonez, unul din descendenţii familiei Shogunului, nu s-a putut adapta cutumelor şi rigorilor impuse de eticheta aristocratică şi a divorţat.

În cele două romane biografice ”Ai Suru” și ”Ai Suru 2”, scriitoarea Ioana Lee povestește cu lux de amănunte despre prima sa căsnicie, ce a fost sortită eșecului datorită diferențelor mari de mentalitate și cultură.

Cum descrie scriitoarea Ioana Lee experienţa mersului la toaletă în Japonia

În casa noastră se aflau două astfel de încăperi – o voi descrie pe cea în genul spa: în faţa uşii, se afla un covoraş frumos şi foarte gros – de firmă, desigur – în nuanţe calde. În faţa covoraşului, formând un set, se aflau papucii, la fel de pufoşi şi frumoşi.

Acum, problema de utilizare a WC-ului este foarte simplă, dacă eşti japonez. Sigur că, aproape oricărui român obişnuit i s‑a întâmplat în copilărie să‑şi facă nevoile şi undeva în aer liber, într‑o pădure, într‑un tufiş ......

Încăperea în care se intră cu papuci eleganți

Japonezii au un cu totul alt fel de a se raporta la aceste aspecte şi de a se manifesta fiziologic. Aşadar, odată ajunşi în faţa papucilor, îi schimbă pe cei de casă cu cei din faţa toaletei, care sunt exclusiv folosiţi pentru interiorul toaletei. Papucii de casă sunt folosiţi doar în camerele în stil occidental, sub nicio formă în camerele japoneze cu tatami.

Pentru un non‑japonez, însă, lucrurile nu mai sunt atât de clare…

Deschid, aşadar, pentru prima dată, uşa de la toaletă, neînţelegând de ce stă în calea mea o pereche de papuci prea eleganţi pentru scopul aflării mele intempestive în locul respectiv. Odată închisă în interiorul toaletei, rămân perplexă: nu reuşesc să detectez unde este plasat, de fapt, tronul cu pricina, la mine în casă!

Locul în care numai să-ți faci nevoile nu-ți vine…

Pentru că această cameră mare, cu un covor somptuos pe jos, completând setul de dinaintea uşii, cu un mic televizor, cărţi, reviste, un radio, un telefon şi telecomanda fixată în perete, nu ar indica faptul că este un loc unde se fac nevoile, ci mai degrabă unde fie te informezi ca să îţi pregăteşti o lucrare ştiinţifică, fie te conectezi la ultimele ştiri de la bursă, fie faci yoga.

WC-ul care știe dacă ești bărbat sau femeie

Să continuăm însă investigaţia… în mijlocul camerei, acoperit de un alt covoraş şi alte diverse falduri, se află ceea ce aduce cu un wc tradiţional. În momentul în care te apropii de el, capacul wc‑ului se ridică automat, iar dacă eşti bărbat, şi celălalt capac se ridică.

Nici până în ziua de azi nu am reuşit să aflu de unde ştie wc‑ul dacă eşti bărbat sau femeie, fetiţă sau băieţel, pisică sau căţel. Cert e că ştie şi, oricâte şmecherii am încercat ca să‑l păcălesc, nu mi‑a mers niciodată. Mi‑a plăcut jocul, aşa că deseori m‑am travestit, am intrat bărbăteşte în toaletă, am vorbit cu voce groasă, m‑am gândit chiar să‑mi fac operaţie de schimbare a sexului – doar să fi văzut dacă mai ştie wc‑ul ce‑i cu mine!

Ha! De prisos să spun că, iniţial, am şi uitat motivul pentru care mă aflam într‑o toaletă, fiind total intimidată, cam ca la 13 ani, când am primit un bileţel de dragoste şi toată familia a râs de mine.

Apoi, în disperare de cauză, mă gândeam chiar să‑mi fac nevoile prin pantaloni, fiind deja prea jenată de prezenţa sofisticată şi omniscientă a acestei camere cu miros dulce de flori şi vanilie. Ideea însăşi de intimitate, în condiţiile în care tronul wc‑ului devine însufleţit, cam dispărea; mă întrebam deja ce alte lucruri mai ştie el despre mine?!

Pierduți în spațiul… WC-ului japonez

Revenind la aventura… privată: mi‑a venit ideea precaută să mă uit în jur după camere de luat vederi. Nimic, evident. Îmi iau deci inima‑n dinţi imaginându‑mi că sunt ninja… mare lucru de curaj… să faci pipi… Mă aşez pe tron şi: aaau! AAAUUU!… Expresia românească „a sări ca ars“ îmi exprimă atât reacţia, cât şi aspectul posteriorului meu: tronul e fierbinte! Măi să fie! – mă crucesc.

Mă simţeam ca un Nea Mărin, în alt secol şi în altă lume. Ce e de făcut? Aş putea să‑l chem pe Ken să mă ajute, dar asta ar însemna să admit că eu nu sunt în stare să mă descurc într‑o toaletă japoneză, în propria „mea“ casă.

Mă gândesc, deja cam presată de situaţie, să dau fuga în grădină… sunt nişte copaci şi tufe pe acolo. NU pot! Nu se poate, nu se admite aşa ceva, fiindcă se vor supăra zeii japonezi. Ei există în copaci, flori, iarbă etc.

Şi apoi, cine ar vrea să fie văzut făcând pipi de către o multitudine de zei asiatici. Nu. Stau aici, mai încerc.

WC-ul cu computer

Descopăr apoi micul computer de lângă wc – Aha! Scrie clar în japoneză şi cu imagini: temperatura tronului. Aşadar se poate regla; o iau de la capăt şi mă aşez… mmmmmmmmm, foarte plăcut, e cald, călduţ, aşa e bine. În sfârşit, mă eliberez de cele cinci ceşti de ceai verde băute anterior şi dau să mă ridic. Deodată, ca prin minune, se porneşte un duşuleţ‑havuz care, nu ştiu cum să spun mai frumos, dar se transformă în bideu… cu o ţintă ireproşabilă care iarăşi te punea pe gânduri… foarte plăcută senzaţie, însă… are şi efect jacuzzi… câteva minute mai târziu, vine un vânticel cald, un zefir diafan de toaletă, care te usucă. E jenant a continua cu aceste detalii, care fac dintr‑un aspect altfel banal, al vieţii domestice, un întreg ceremonial ştiinţifico‑fantastic.

Nevoi fiziologice satisfăcute în miros de flori cu vanilie

Am să mai menţionez doar că, la sfârşit, apa se trage automat, capacul se închide singur şi mirosul de flori cu vanilie umple încăperea. Se pare că există şi alte tipuri de tronuri proiectate să îţi şi mulţumească pentru utilizare, sau să îţi cânte triumfal… iată cum poţi să îţi faci prieteni care te iubesc necondiţionat şi comod, care nu‑ţi cer nimic şi îţi dau tot ce au, ha‑ha!

Nu de puţine ori mi s‑a întâmplat să merg la toaletă şi, pentru că nu mai ieşeam de acolo vreo două ore, Ken să‑mi dea telefon de la etaj, ca să mă întrebe dacă mi‑e rău sau e ceva în neregulă. Era greu ca el să priceapă deliciul lui Nea Mărin într‑o cabină cvasi‑spaţială”....

Punct ochit, punct... iubit

Cu har chiar din lumea criminalilor se poate face o comedie minunata. Asezonata cu postumanismul este chiar trendy. Scoala engleza de film este pe masura inaintasilor ei.

TEATRU NAŢIONAL RADIOFONIC

„Acul cumetrei Gurton” de William Stevenson. Adaptarea: Georgeta Răboj. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Rodica Sanda Ţuţuianu, Dorina Lazăr, Virgil Ogăşanu, Mihai Mălaimare, Jeanine Stavarache, Mitică Popescu, Cornel Vulpe, Răzvan Ionescu, Constantin Botez, Nicolae Pomoje. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Andrei Sireteanu. Inregistrare din anul 1986; 23:05:00 - 00:00:00

Teatrul Naţional Radiofonic • Aniversarea de Harold Pinter. Regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Mitică Popescu, Elena Nica, George Constantin, Virgil Ogăşanu, Dragoş Pâslaru, Dana Dogaru. Asistenta tehnica: Ani Stefanescu. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală; George Marcu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din anul 1990;

Teatrul Naţional Radiofonic • Alexandru Lăpuşneanu de Mihai Eminescu. Adaptare radiofonică de Georgeta Răboj. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Constantin Dinulescu, Ştefan Velniciuc, Gelu Niţu, Mihai Cafriţa, Dan Aştilean. Regia de studio: Janina Dicu.

Teatrul radiofonic romanesc mai sarac fara marele regizor de gen Vasile Manta.

Johnny Deep

Un actor de mare calibru nascut pe 9 iunie

Overlord 6 iunie

Capcana de iepuri de J.P. Miller.

Teatrul Naţional Radiofonic • Adaptarea: Pantelie Țuțuleasa. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuție: Victor Rebengiuc, Ion Pavlescu, Mariana Mihuț, Alexandrina Halic, Rodica Sanda Țuțuianu, Dinu Dumitrescu, George Oprina, Boris Petroff. Regia de studio: Crenguța Manea. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Andrei Sireteanu. Înregistrare din anul 1979

Fiul lui Spartacus

Italienii s-au bagat in toate genurile celei de-a 7 a arte acum a cata o mai fi astazi cu atatea mancari de bani grei pentru toate domeniile inutile ca si aceea de critica literara sau de toate felurile de "arte" ca are balta peste adica geniile pustii au unde sa publice ineptie dupa ineptie si exista bani pentru ce trebuie baietilor de baieti ca sa isi indeplineasca telurile distrugatoare! Este o fictiune mai ales finalul. Azi chiar cu ce simtim pe propria piele ne putem lauda ca avem din pacate darul de a sesiza ca nu este vorba niciodata de clementa si puterea se mentine cu biciul, cu sabia si din pacate azi cu armele sofisticate. Cand imbatranim avem capacitatea de a vedea ce e basm, poezie sau adevar. Insa cand e frumos ambalat, prezentat placut cu actori buni si scene nefacute la calculator parca e revigorant sa fim in alt secol, in alta lume cu valori si tinte precise nu aburite si aburitoare, inbarligatoare si dezbinatoare. Parerea mea!

Eternul nostru copil

Candid, inteligent, ingenuu, minunat, maestru in sentimente exprimate in dulcea si iubita limba romana!