miercuri, 25 noiembrie 2020

Fineturi lingvistice cu p si f

 - Cum te numeşti, domnule ?

- Petru Popescu, poreclit Parpanghel...

- Şi ce lucrezi?

- Prepar peste prăjit pentru pescari.

- Bine, şi ce anume faci?

- Pun peştele pe plăci, pisez piper, presar piper peste peşti, potrivesc plăcile pe plită; pentru peştele prăjit, pregătesc piure; pun peştele pe platouri; pentru placul pescarilor pun pahare pentru palincă.

- Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?

- Poftim?

- De ce vorbeşti numai cu "P"?

- Pot pronunţa pe P perfect perceptibil.

- Ei, asta e acum! Pun rămăşag că la întrebările mele vei greşi.

- Primesc provocarea.

- Pe cât?

- Pun pariu pe patru poli!

- S-a făcut, spune-mi ce-ţi place să mănânci?

- Pastramă, papricaş, pârjoale, pui pane, porumbei, piftie piperată, peste plachie, prefer păstrăvi, potârnichi, papanaş, paparai.

- Şi ce îţi place să bei?

- Palincă, pinot, pelin, porto.

- Şi la deşert?

- Plăcinte, prăjituri, pişcoturi, pepene, prune, pere, portocale, piersici, papanaşi;

- Dar îngheţată obisnuești?

- Puţin; profiterol, parfait.

- Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?

- Primăvară prefer plimbări prin parcuri, pe poteci, prin pădure, prin poiană.

- Dar vara?

- Plajă, pescuiesc.

- Şi iarnă?

- Prefer patinajul.

-Te pomeneşti că poţi să-mi spui şi o poezie numai cu litera "P"?

-Pot.

-Asta nu o mai cred. Spune-o!

 

Poezia poetului Petru Popescu, poreclit Parpanghel

 

"Prin păduri, peste poiene,

Prin pustiuri, peste pietre

Păsări, pâlcuri pribegesc

Părăsindu-şi puii proprii

Pe pământul părintesc

Prima pasăre, pilotul,

Plescăind puternic pliscul,

Plutea privind pământul

Pajiştea, pădurea, piscul."

 

- Bine, bine! Dar nevestei, când ai plecat de acasă, ce i-ai spus?

- Paraschivo, plec pripit; pentru prânz presară puţin pătrunjel proaspăt peste peştele prăjit; pă, păpuşă!

- Văd că am pierdut.

- Pardon, pentru pariul pierdut plăteşti patru poli

-!!!

- Plătesc.

- Pune paralele pe portofel.

- Încă o întrebare.

- Poftim!...

- Ce adresa ai matale ?

- Prelungirea Popa Petrescu, 4, parter, plecând prin Pangarati, peste pod!

 

Ion Teleanu

Sursa internet

Cand eram copii era cu litera F:

Fata functionarului Fanica face fasole facaluita fara foc fiindca focul face fum.

O sa supere pe marii politicieni ca nu sunt doar ei buricu’ pamantului (cum de ii rabda sareacu) care cheltuie atata banet ca sa elimine poluarea pe planeta, bata-i vina iar cu p!

Cu bataie

 

- Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem ).

- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem.

- Chiar și când suntem gânditori, tot ne bate... un gând.

- Inima noastră, nu pompează, nu ticăie, ci bate!

- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat, mai ales dacă sunt românești.

- Nu mai poti sa ii urezi, dom'le, de bine cuiva, că tot la violență ajungi: „Bată-te norocul să te bată!”, iar când te-ai săturat de el îi urezi: "„Cale bătută!”.

- Unul din dansurile noastre, este „Bătuta”.

- Laptele nostru nu-i fermentat, nuuuu... el e bătut.

- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.

- Cândva, unele femei, câștigau un ban cinstit din bătaie - băteau la mașină.

- Nu știm sa avem o competiție sportivă loiala nicăieri. Scopul nostru e sa-l batem pe ăla.

- ... la noi până si vântul bate, pe afară si prin buzunare (uneori) si-apoi ii mai dă și cu ploaie. Si atunci stii ca ești bătut și de soartă, nu doar de consoartă.

- Ai zice că „a bate” e unul dintre verbele preferate, cu litera „B”,

ale românilor după „a bea” și deseori se petrec chiar în ordinea asta.

- Să mă bată Dumnezeu dacă nu iubesc eu limba asta a noastră!

- Eh... dar ce-mi bat eu gura aici..

- Dar știți vorba aia: gura bate fundu' .....

De pe internet culeasa bata-va norocul!

marți, 24 noiembrie 2020

Ecaterina si Gheorghe Buluc

 


Nasa noastra s-a numit Ecaterina, pe 25 noiembrie e sarbatorita de ortodocsi. Era o vreme cand unii se cununau religios acasa, asa au procedat si ai mei, in fosta casa demolata din Tulcea! Nasul nostru era preot la Zebil. Am cateva poze sfinte cu bunicii, tinerii miri de demult si nasii lor. Istorie iata! Am fost ca intr-o familie cu cei ai nasilor nostril. Pentru mine cea mai mare dovada de pretuire a nasei care spunea ca mama era o femeie fina, nu era vorba numai de legatura lor numita asa… Ce poate fi mai frumos! A binevoit sa il boteze pe fratele meu dupa ce i-a murit sotul. A trait cu demnul respect dat de ortodocsi sotiilor de preoti pana la peste 90 de ani. Dumnezeu sa ii odihneasca pe toti care au reusit prin viata lor demna sa ne lumineze cu prezenta lor minunata, fara aiureli facand ceea ce trebuie! E oare asa de greu pentru postumanii de astazi!? Suna clopotele si in Crangasi la biserica pandemuita de ziua aceasta sfanta!


duminică, 22 noiembrie 2020

De Gaulle

Poate ultimul general adevarat al lumii, demn urmas al lui Napoleon care a demonstrat ca o clica poate face click din oricine! A luat locul lui Stalin la noi la intrarea in Herastrau dar pentru mine ramane o dovada ca totusi mai era o tara de sansa si poate cavalerism cu toate atentatele care l-au vizat, unul avand pe Sacalul in prim plan. Eroul francez a murit pe perna lui si culmea minunii toti liderii lumii de atunci au vent la Paris sa il conduca pe ultimul drum. Acum ar fi pustiit astazi orasul pentru asa ceva... Asta e lumea, semeni vant culegi furtuna. Am vazut si eu imagini la hulita televiziune romana!



Kennedy sau marea enigma americana

 Once upon a time (in 22 noiembrie) in America





sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Doinafilozofeaza




Sursa citatului internet

Un citat din Charles Chaplin:

“Charlie Chaplin a trăit 88 de ani.

Ne-a lăsat 4 declarații:

(1) Nimic nu este pentru totdeauna în această lume, chiar și problemele noastre.

(2) Iubesc să mă plimb prin ploaie pentru că nimeni nu-mi vede lacrimile.

(3) Cea mai pierdută zi din viață este ziua în care nu râdem.

(4) Șase dintre cei mai buni doctori din lume:

1. Soare

2. Odihnă

3. Exercițiu

4. Dietă

5. Respectul de sine

6. Prieteni

Păstrează-le în toate etapele vieții tale și bucură-te de o viață sănătoasă...

Dacă vezi luna, vei vedea frumusețea lui Dumnezeu...

Dacă vezi soarele, vei vedea puterea lui Dumnezeu...

Dacă vezi o oglindă, vei vedea cea mai bună creație a lui Dumnezeu."

vineri, 20 noiembrie 2020

Ziua mondiala a televizuinei

Vizuina cu atatea facaturi care pacalesc popoul dar e drept cu toata spalarea creierelor cu aceasta virulenta si violenta publicitate care nu mai are pic de rusine mai ne prilejuieste si cu date cu pipeta filme de antologie, teleenciclopedia, emisiuni culturale fara nici o tenta mizerabila...








 

joi, 19 noiembrie 2020

Politica si penalism

Azi la RRA e o emisiune despre mancarea noastra. Am inteles ca din 2004 undeva a aparut agricultura pe verticala si noi de aia bagam in noi mancare vegetala din Olanda si Spania. Acuma baietii care vor fura osu’ fac pact pentru agricultura! Credinta pentru romania si romani ! Program pe termen lung legiferat si bugetat. Taare! Parca e un déjà vu!?

Ma baietii mosului, s-a schimbat clima de plange si Parisu, ati facut fier vechi tot ce era agricultura noastra monstruoasa mostenire smulsa cu ajutoare de afara poporului astuia. Terenuri parloaga, culturi de toate din gradina lui Dumnezeu fonduri pentru intreprinzatori care au idei si vointa sa cultive 5000 mp. Fara cercetare, fara… fara dar cu castiguri pentru cine trabe !

Prosti am fost astia care munceam zi lumina, irigam fertilizam, praseam, pliveam si recoltam. Acu ceva ani unul pus la butoanele institutului national de pomicultura spunea ca nu e bani de defrisat ce era in productie prin 1989 !! Hai la vot ca au (buna) vointa baietii. Problema e ca daca iar gasesc o monstruoasa mostenire ca si asa nici habar nu au cu ce se mananca agricultura ce sa faca baietii. Fac ce le spun stapanii lor ! Aveam Gradina Maicii Domnului. Acuma avem antipenali, doritori sa ridice romania lor pana la ceruri. Asta e. Acolo merita prostii ! 

ZIB

Wikipedia:


Ziua Internațională a Bărbatului (ZIB) este un eveniment anual sărbătorit pe 19 noiembrie. Inaugurată în 1999 în Trinidad și Tobago, ziua și evenimentele sale găsesc susținere de la multe persoane și grupuri în Australia, Caraibe, America de Nord, Asia, Europa și Africa.

Obiectivele sărbătoririi Zilei Internaționale a Bărbatului includ concentrarea !!!, îmbunătățirea relațiilor dintre sexe, promovarea egalității între sexe și prezentarea de modele masculine de urmat. Ce grija frate pe baietii de baieti afisul arata cam altaceva… Este o ocazie pentru a evidenția discriminarea față de bărbați și băieți și pentru a sărbători realizările și contribuțiile lor, în special contribuțiile lor la comunitate, familie, căsătorie și grija de copii.

Ziua Internațională a Bărbatului este sărbătorită în peste 60 de țări, la 19 noiembrie, inclusiv Trinidad și Tobago, Jamaica, Australia, India, China, Statele Unite ale Americii, Republica Moldova, Singapore, Malta, Marea Britanie, Africa de Sud, Tanzania, Zimbabwe, Ungaria, Irlanda, Ghana, Canada, Danemarca, Norvegia, Austria, Bosnia și Herțegovina, Franța, Italia, Pakistan, Antigua și Barbuda, Sfântul Cristofor și Nevis, Sfânta Lucia, Grenada, Insulele Cayman și România !!! toate le avem asta mai trebea.., iar susținerea globală este vastă.

Ziua Internațională a Bărbatului nu este recunoscută de UNESCO.

Pe data de 2 februarie 2016 Parlamentul a votat sărbătorirea zilei bărbatului în România ca sărbătoare oficială a statului român. Ziua nu este însă zi liberă asta mai trebea…Prima dată când această zi s-a sărbătorit este data de 19 noiembrie 2016. În România, conform Legii 22/2016 pentru declararea zilei de 8 martie - Ziua femeii și 19 noiembrie - Ziua bărbatului publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 7 martie 2016 (M.Of. nr. 169/2016), Ziua Bărbatului se sărbătorește pe 19 Noiembrie.(incheiat citatul !)

Nu e cioaca, e pe bune ce le fata mintea la marii leaderi ai omenirii....

Frate de ce mintiti numerosilor care la de astea cu lobbbbyyy sunteti toti o apa si un pamant ! castiga bani cine trabe, au de lucru advocatii ca cand vine omu de la MAT obosit si chior de beat femeile si copii bat. Ca asa e in tenis ! O mostra de la ce e bun politicianul de azi si de ieri si cat de usor trece asa o mizerie, mai greu cu majorarea de alocatii si pensii. Aici e alta stiinta si neputinta. Si asa tot cu cele mai mici venituri suntem… Cu pensii nesimtite si cu patrihoti nesimtiti cu tot !

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Pupatul pe bot

 (sau linsul a pagulba pe botul pus la de toate)

Cine a trait momentele pline de „suspense” ale unui pescuit adevarat stie ce inseamna (ca acum in viata oamenilor cum fac altii cu eventualul pescar prins in mreje de sirena advertisingului) sa simti tresarirea firului, forta bietului pestisor mic sau mare amarat care a luat teapa! Pardon a luat carligul amagit de rama, mamaliga etc. Cam ca inainte de alegerile astea cu 30% egal cu 100%. Ce seamana azi vechiul pescuit cu fraierii care prind ace maiestrit scornite de maestrii momentului sa puna botul in asa fel incat in cativa ani au schimbat fata si viata lumii. Scria in Tulcea cineva cand se arata oripilanta mizerie in care zacea fosta gradina de vara de langa faleza ca vrea un mall acolo! In sfarsit acuma e trandy sa prinzi amaratul de peste, il privesti, faci poze, selfieuri faci filmulete de pus pe internet, il pupi pe bot si il dai inapoi la lumea lui. Era un basm si sunt bancuri cu pestisorul de aur care aducea avantaje aluia care il lasa inapoi in apa. Acuma pescarul pupa si apoi papa la restaurant ca sa creasca veniturile lu’ Horeca brava natiune!

vineri, 13 noiembrie 2020

Parerea mea

Draga Diana,

Observatia ta la fragmentul meu de istorie familiala mi-a amintit de frumusetea tenisului de masa si de camp. Nu am facut performanta dar ca orice tanar la vremea mea am simtit farmecul sportului. E ca o minge pusa taman sa fie returnata elegant… Am vazut recent imagini care arata cum este Gradina de vara unde si acum imi vibreaza sufletul la amintirea intalnirii cu Alexandru Ciucurencu si Ion Jalea... Tone de mizerie in buric de oras municipiu… La Bididia in proaspat construita atunci tabara de elevi de la marginea Tulcei am dus abia intrat la facultate viata de Dallas! Ca in serialul la care ne holbam cu natia si ne miram cum JR facea bani orice, fara scrupule si suflet, jucam tenis si apoi tust in piscina. Dupa ceva timp filozofand la dermatologia ruinatului si asta Spital Studentesc am inteles ca aia din serial aveau slugi care primeneau apa si curatau bazinele... Ce o mai fi pe acolo... Deci in seria umilului meu citat din Napoleon «ce roman a fost viata mea» evident la alte coordonate si scara, recunosc ca la varsta aceea nu a fost in atributiile mele organizarea evenimentului. Cu experienta de la 38 de ani distanta nu cred ca cineva era inconstient sa aprobe o nunta la cateva sute de metri de CC. Mai degraba dupa ce am lucrat in domeniul alimentelor la o institutie importanta a tarii banuiesc eu, existau oameni cu cap pusi in functii de conducere care au inteles ca in baza unei sume in avans se facusera niste pregatiri culinare, nu cred ca se punea atunci problema vararii a tot si toate in congelatoare si apoi la primul eveniment sa fie etalate inclusiv tortul la fraieri ca acum cand Dallas-ul e prezent prea live in biata noastra tarisoara. Si mai era raspunderea, cati nu si-au asumat raspunderi care au dus tara de rapa fara sa aiba macar in fir de par atins… Ei bine erau oameni dragi mie veniti din tara, nu multi dar cred ca a contat si acest lucru. Oricum nu aveam turbati care sa arunce decibelii spre eter, melodia «Felicita» o incanta si o incanta si acum pe Doina. Era parca imi amintesc eu un arhitect care facea si aceste servicii contra cost de a se ocupa in mod decent de aspectul sonor. Am trecut uneori pe langa cocheta curte creata pentru alti oameni decat noi ca si cladirea cu interioarele ei si tarziu mi-am dat seama ca a fost de bun augur noua. Din pacate iata ca azi nu se poate concepe ca «iadul» in care traiam putea crea si niste brese logice si cu profesionalism alese pentru ca si in conditii neprielnice sa existe o rezolvare normala fara spagi, proptele si alte mizerii care iata, astazi nu se pot imagina despre vremurile apuse… Dupa ani in chiar alimentatia stiintific organizata care a fost una din preocuparile mele profesionale, observatia ta Diana mi-a pricinuit o analiza care mi-a amintit ca se putea trai decent si sigur nu ca acuma. Asta e turma care ca si lacustele nu lasa nimic in urma. Oamenii fizic vorbind mai erau neatinsi decat de cancere si accidente asezonate cu alte delicii pentru medicina devenita negustorie… si iata ca le vine si la oameni usor cu picatura chinezeasca randul. Ne vine… pardon!

13 noiembrie

 Doinafotografiaza si crampeie din istoria noastra!


In 1982 la Manastirea Plumbuita am avut ceremonia casatoriei religioase eu si sotia mea. Sunt niste ani, am strabatut, iata atatea tranzitii unele de la rau la mai rau si parca acest rau precum spinii trandafirilor da o frumusete aparte momentului din istoria familiei noastre care cum se demonstreaza in matematica este o particola infima din totul care este aceasta lume in timp si spatiu! Poate nu degeaba petrecerea am avut-o la "Parcul Trandafirilor" un restaurant din centrul Bucurestiului. 



luni, 9 noiembrie 2020

Cincinat Pavelescu

Când l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci și cinci de ani, iar el vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe atunci secretar general al Ministerului Justiției și Horia Oprescu, directorul Mișcărei Culturale a Municipiului București. În ciuda diferenței de vârstă, m’am înfrățit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei românești, laureat al premiului național de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu un prețios și neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de puternică până în ziua morții sale.

Într’o seară, prin anul 1931, venise dela Brașov, unde funcționa ca procuror general la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de profesie magistrat. Sosise în aceiaș seară, venind dintr’o cursă în Orient, Petrică Lateș, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.

– Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.

– Unde vreți voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase și lăutarii buni.

Ne-am tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun și femei frumoase găseai pretutindeni în București. Cât despre lăutari vestiți, erau câtă frunză și iarbă.

– Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur”?

– Se aproba, maestre! Haidem la „Puiul de Aur”!

Era o crâșmă micuță, așa cum întâlneai cu miile la București. Avea o curticică cu un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereți zăbrele de lemn alb încrucișate, cu zorele crescute ca niște șerpi verzui până la acoperișul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia și firma, erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniți și mustoși, păreau de aur. Și dacă îți mai aducea patronul câțiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo salată orientală cu tot soiul de verdețuri și mirodenii, sau niște murături în saramură, tari ca sânii de fecioară și lucioase ca merele domnești, apoi nu mai voiai să știi de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu și sifon la ghiață aștepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuțele de brânză albă de Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ți deschidă pofta de mâncare. Cât despre țuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înșira pe tavă ca dorobanții, servită în ciocănele cu gâtul lung și burtă umflată.

Masa a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântător cu fraza lui debordantă, torențială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături și scăpărări, cu atacuri și eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai spumoși oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În prezența lui nimeni nu mai vorbea fiindcă toți îl ascultau fermecați.

Când s’a sfârșit masa cu niște clătite gălbioare umplute cu dulceață de vișini, apoi cu prune brumării dela Pitești și pepeni verzi de Ialomița, zămoși și dulci ca zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colțatu, salutând respectuos cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, țambalagiul, și de un viorist adus de șale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche”. Melodii bătrânești și altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea gâtlejul și ascuțea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum zboară el de obiceiu când te simți tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu iubita lângă tine.

– Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îți mai aduci aminte, Doamnă?” Dar ușor, ușor, de-abia să se audă.

– Să trăiți, Coane. Am înțeles. Vă servim imediat.

Se auziră estompate câteva acorduri de țambal, un plânset scurt de vioară, urmat de glasul insinuant și cald al țiganului. Nostalgica romanță, compusă pe însuși versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădinița din strada Doctor Felix, de lângă Piața Buzești. Ascultam mișcați, privind la poetul căruia ochii pierduți în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.

Când s’a sfârșit cântecul, maestrul l-a îmbrățișat pe Oprea Colțatu, strecurându-i, după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum arareori îl văzusem.

– Ei, măi băieți! De-ați ști voi ce poveste are cântecul acesta!

– Hai și ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.

 

Fără să se mai lase rugat, Cincinat își începu spovedania, cu glasul grav, baritonal, istorisind aproape în șoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani în urmă.

***

Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.

Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, așternându-le ca un covor de foșnet peste aleile pustii și triste. Nici o ființă omenească în tot cuprinsul parcului. Doar șuerul vântului printre ramuri despletite, un ciripit fugar de pasăre sperioasă și câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam melancolia acelei înserări – „l’heure bleue” – cum atât de sugestiv o denumesc francezii, când într’adevăr natura se îmbracă în albastru, roz și violet, mai înainte de a se cufunda în întuneric.

Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

– Sunteți parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.

– Atunci sunteți de undeva din provincie?

– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da.

– Din ce țară?

– Din România.

– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.

Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:

– E foarte târziu și mă așteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acută, nerăbdătoare.

Trecură zile, trecură luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Amintirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.

Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna și Domnul Colonel M.

Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:

– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

Adresându-se soțului, îi spuse ascunzându-și cu greu neliniștea:

– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…

Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.

Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse. Este cântecul pe care l-ați ascultat mai adineaori, e romanța trăită al cărei ecou mă va urmări neîncetat, până la capătul vieții:

Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Era târziu și era toamnă

Și frunzele se’nfiorau

Și tremurau în vântul serii

Ți-aduci aminte și de seara

Cu-amurgu’acela violet,

Când toamna-și acorda încet

Pe frunza-i galbenă, chitara.

Pe lac ce’n lună s’argintase

Încet o lebădă trecea

Și pata-i albă se pierdea

În noaptea care se lăsase.

Era târziu și era toamnă …

Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Maestrul tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toți laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă dimineață își revărsa zorile asupra Bucureștilor.

***

La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:

„Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

J. N. Manzatti

 (sursa internet)