Blestem

Statul Republica Moldova a reconstruit castelul lui Manuc-Bei de la Hânceşti, cheltuind pentru asta circa cinci milioane de euro. Cine a fost Manuc-Bei şi care e contribuţia lui la istoria noastră, pentru ca perpetuarea memoriei faptelor sale să merite mai mult decât Alexandru Lăpuşneanu Vodă din Lăpuşna, întemeietorul localității Mihalcea Hâncu, domnitorul de câteva luni al Țării Moldovei, mitropolitul Antonie Plămădeală din Stolniceni sau alţi fii luminaţi ai neamului-acest sacrificiu financiar al celui mai sărac stat din Europa? Emanuel Manuc Mîrzaean Bei (1769- 1817) s-a născut la Ruşciuc, târg din Bulgaria de azi. Nici biografii lui nu neagă faptul că banii lui Manuc erau din furat, bani murdari cu care acesta va şti să-şi facă drum în viaţă.

Bandele lui Fersenec Oglu îi atacă în plină zi pe negustorii de pe cele două maluri ale Dunării şi fiecare vas care trece pe fluviu e nevoit să le plătească taxă, astfel că gologanii mulţi, pe care-i adună Manuc în hazna, îl ajută să-şi cumpere de la sultanul Selim al III-lea titlul de Bei pentru sine, care se acorda doar domnitorilor Ţării Româneşti sau Moldovei, precum şi guvernatorilor de provincii otomane, şi cel de Paşă al Rusciucului – pentru tâlharul Fersenec Oglu, care – încântat de calităţile lui de negociator – ori de câte ori avea de soluţionat vreo problemă spunea: „Trebuie să aflăm ce-o să zică Manuc”. În 1802, când domn al Ţării Româneşti ajunge Constantin Ipsilanti, aflând că acesta avea nevoie de un finanţator, îşi trece haznaua încărcată în câteva ambarcaţii în stânga Dunării şi se stabileşte la Bucureşti. A plecat la timp din „echipă”, pentru că ocrotitorul său, cârjaliul Fersenec Oglu, în curând va fi hăcuit cu hangerele de alţi fraţi întru tâlhării. Manuc îşi va spori aici averile şi va deveni unul dintre oamenii cei mai influenţi din Ţara Românească. Generozitatea lui va deveni legendară. Un călător francez, Stanislas Bellanger spune că acesta câştiga la cărţi sume enorme pe care… le împărţea săracilor (Stanislas Bellanger, Le Kéroutza, voyage en Moldo-Valachie, II, Paris, p. 48-52). Procură moşii, imobile, afaceri, posturi. De la Constantin Vodă Ipsilanti cumpără în 1802 rangul de serdar, iar în 1803 – pe cel de paharnic. Îl va convinge cu câteva care de pungi pe Selim al III-lea să-i vândă funcţia de dragoman, la Constantinopol, unde totul se vinde şi se cumpără, iar la 22 septembrie 1808, cu alte care cu bani, va obţine de la sultan titlul de „prinţ al Moldovei”. Hatişeriful lui Selim al III-lea menţionează: „Ca recompensă a devotamentului său îi acord titlul de prinţ al Moldovei şi doresc, ca de acum înainte el să dubleze zelul în serviciul meu”. Se visa domnitor al Ţării Româneşti sau al Moldovei. Avea bani suficienţi pentru asta. Nu ştia decât turceşte şi armeneşte, dar necunoaşterea limbii ţării pe care ar fi dorit să o conducă (mulgă) în acel secol fanariot nu era un impediment. Constantin Vodă Ipsilanti, convins de pungile lui burduşite cu galbeni, îi va da să administreze ocnele de sare din Valahia, care-i vor aduce câte 300 000 de piaştri anual. Va mai cumpăra la preţ derizoriu grâu românesc din Ţara Românească şi Moldova, considerate grânare ale turcilor, pe care-l va vinde cu preţ împătrit la Constantinopol, cât şi lemn – pentru flota Imperiului Otoman, ceară şi miere de albine etc. În 1803 ridică Hanul ce-i poartă numele din centrul Bucureştilor, pe un teren care-i aparţinuse domnitorului fanariot Constantin Vodă Hangerli, care a fost decapitat la Curtea lui din Dealul Spirii de un capugiu başa (călău în soldă) trimis de sultan să-l scurteze de cap în 1799. În 1806 Rusia va declara război Turciei. Ca şi celelalte confruntări dintre cele două imperii acesta se va desfăşura pe teritoriul Principatelor Româneşti. Toată povara pentru întreţinerea celor două oşti – una cu pretenţia că le „eliberează” de sub păgâni, iar alta că le apără – e pusă pe spatele Ţării Româneşti şi a Moldovei. Omul ruşilor, domnitorul Constantin Ipsilanti, se declară într-o circulară din 16 noiembrie 1806, ca un alt Mihai Viteazul, „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Alexandru Moruzi pleacă din tronul de la Iaşi şi Constantin Ipsilanti devine conducător al celor două principate unite de armata rusă. Astfel, afirmau ruşii, se realiza în acest război planul Ecaterinei a II-a de a transforma Moldova şi Ţara Românească întrun stat mare de religie ortodoxă şi cu domnie ereditară, Dacia. În curând însă s-a văzut că planurile lor erau cu totul altele. Ei nu doreau decât să-şi extindă graniţele propriilor teritorii. După câteva confruntări, în care balanţa victoriilor înclină către ruşi, încep negocierile între cele două puteri. Ruşii sunt fermi în pretenţiile lor. Ei vor totul. Aceştia cer de la turci toată Moldova, toată Valahia şi stabilirea frontierei dintre cele două imperii pe Dunăre. Ca să fie mai aproape de Constantinopol, unde visau de mai multe secole să se mute din ţara lor friguroasă ţarii ruşi. Revindecările însă nu erau acceptate de turci. Sultanul afirmă: „Poarta nu poate admite alt hotar decât Nistrul”. (N. Iorga. Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, II, B., 1896, p. 454). La 21 februarie 1811, şeful delegaţiei ruse, generalul Kamenski, comandantul trupelor ruseşti, se îmbolnăveşte grav. Consulul francez Ledoulx afirmă ca acesta îşi ieşise din minţi. În luna aprilie 1811 la Bucureşti soseşte generalul Mihail Kutuzov, numit de ţarul Alexandru I comandant al „Armatei de la Dunăre” sau al „Armatei Moldoveneşti” („Moldavskaia Armia”). Cu această ocazie Manuc-Bei dădu o mare petrecere la Hanul de la Curtea Veche. Kutuzov era un moşneag de 70 de ani, chior de un ochi şi atât de îngrăşat încât deşela orice cal pe care încerca să-l încalece. Obosit de drum şi de cele câteva clondire de vin de Odobeşti, pe care le deşertă, generalul se pregăti să se retragă în unul din dormitoarele vaste pe care i le puse la dispoziţie Manuc.

– E frig în iatacurile tale, beiule!, i-a zis generalul Kutuzov.

– Dau imediat poruncă să se facă foc în sobe!

– Nu trebuie! Adu-mi o fecioară să-mi încălzească aşternutul.

Şi scrutând cu ochiul teafăr prezenţa, acesta zăbovi asupra unei fete cu chip de înger.

– O vreau pe copila de acolo.

– Nu se poate, luminăţia voastră!

– Mie să nu mi se poată?

– Are doar 14 ani.

– Nu-mi pasă.

– E soţia căminarului Nicolae Guliano. N-o s-o lase bărbatul.

– Cheamă-l la mine.

Manuc i-a făcut semn căminarului să se apropie.

Kutuzov l-a întrebat pe acesta:

– Puştoaica de acolo e soţia ta?

– A mea, boierule!

– Ştii cine sunt eu?

– Ştiu!

– Atunci peste o jumătate de oră să mi-o aduci chiar tu în iatacurile mele pe coconiţă.

– …Păi!, prinse acela să tremure.

– Dacă n-ai să faci ce-ţi spun, vezi asta?! – îi spuse militarul şi-i arătă sabia

– Unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta căpăţâna. Ai înţeles?

Cutremuraţi, martorii la discuţie povestesc această scenă în felul următor: Kutuzov se apropie „de o copilă de 14 ani, nepoată a lui Varlaam, căsătorită cu un tânăr boier numit Guliano (căminarul Nicolae Guliano – n.n.). Kutuzov a plăcut-o şi, cunoscându-i pe români, i-a spus soţului să-şi aducă nevasta şi acesta s-a executat, a doua zi Kutuzov ne-a prezentat-o pe Dulcineea şi s-a afişat cu ea în lume.” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă. Vol. I (1801-1821) B., 2004, p. 349).

M. Kutuzov îşi instalase în Hanul lui Manuc dormitoarele, birourile comandamentului rus şi cele ale serviciului de informaţii, ducea un trai depravat, se distra cu ţigăncuşe fără să le plătească, mânca, el şi oamenii lui, în restaurantul marelui han al lui Manuc pe datorie, acumulând restanțe de peste 50 000 de piaştri, o sumă enormă, pe care n-o va plăti niciodată, iar de cum se trezea, îşi trimitea soldaţii să prade târgoveţii şi ţăranii, mai ales de băutură „pentru nevoile oştirii”. Mihail Kutuzov, numit de valahi „satir cu un singur ochi”, atunci când făcea rechiziţii de produse ordona înhămarea ţăranilor, în locul cailor şi a boilor, la carele ce transportau recoltele furate de falnicii lui soldaţi, lovindu-i chiar el cu harapnicele din urmă. Acest detaliu e povestit şi de Karl Marx: „Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci care nu-şi cruţau nici bâta, nici vârful lăncilor. Peste 30 000 de români fură smulşi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiţi fugiră în munţi, unde singura hrană era de copac. Guvernul rus răspunse astfel la proteste: „Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate” (K. Marx, „Însemnări despre români”, B., 1964, p. 117).  Părintele comunismului mondial va afirma că Basarabia e românească, iar despre jaful teritorial, în fruntea căruia se aflase Kutuzov va menţiona: „Poarta renunţă la Basarabia. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române” (K. Marx, „Însemnări despre români”, p. 106).

 

– Aţi venit să ne eliberaţi de sub turci, dar sunteţi mai păgâni decât păgânii, îi reproşau valahii. Ne luaţi totul: şi caii, şi boii, şi pâinea, şi femeile. Lăsaţi-ne şi nouă ceva, îl implorau aceştia.

– Am să vă las doar ochii, ca să aveţi cu ce plânge, le spunea în batjocură generalul chior, cu apucătură de fiară.

Tratativele de pace durau din 1806. Dar ruşii nu se grăbeau. Mâncare şi băutură la Hanul lui Manuc erau destule. Ei căutau să câştige timp. Şi nu voiau să renunţe la niciuna dintre pretenţiile lor. La fiecare afirmaţie a otomanilor că nu vor accepta nicio revendicare teritorială, ruşii îi ameninţau cu continuarea războiului. La 23 iunie 1811, diplomatul von Walther îl informa pe regele Prusiei din Constantinopol că sultanul „va risca mai curând să piardă Constantinopolul, decât să cedeze Rusiei cele două principate române” (N. Iorga, Op. Cit., p. 461). Sultanul aici se dovedise un mare patriot român. Între o beţie şi alta, Kutuzov se repezi la Dunăre, ca la o altă petrecere, să atace armatele otomane la Rusciuc (în iunie 1811) şi la Slobozia (în noiembrie 1811), după care reîncep tratativele de încheiere a păcii dintre cei doi bandiţi. Sfătuit de Manuc, marele vizir Ahmed paşa e decis să facă concesii şi-i propune generalului Mihail Kutuzov ca noul hotar dintre Turcia şi Rusia să treacă pe râul Bâc, care taie Chişinăul în două. Dacă reuşea, Poşta Veche ar fi trecut în Imperiul Rus, iar Buiucanii ar fi rămas în Turcia. Peste alte săptămâni Ahmed paşa mută noile graniţe dintre cele două imperii de-a lungul râului Cogâlnic (urmând ca acestea să taie Cimişlia în două: mahalaua Recea să rămână a Turciei, iar zona „Vin-Zavod”, cu toate butiile lui pline cu licoare, în Rusia). Dar discuţiile nu avansau. Ele ajunseseră într-un punct mort. La negocieri Manuc-Bei se prefăcea că reprezintă interesele turcilor, dar urmărea să le realizeze pe cele ale ruşilor. Armeanul era trădător de profesie. El dădea pungi burduşite cu aur şi turcilor, şi ruşilor. Pe turci îi trăda ruşilor şi pe ruşi – turcilor. Dar în luna aprilie 1812 Alexandru I îl va destitui pe Mihail Kutuzov, generalul care-l făcu să piardă bătălia din 1805 contra lui Napoleon la Austerlitz, pentru că Rusia, care se voia „eliberatoare a creştinilor”, din cauza lui Kutuzov se făcea tot mai urâtă în Ţara Românească şi în Moldova. În locul lui fu numit amiralul Pavel Ciceagov. În unul din rapoartele sale amiralul va consemna:„Ţarul, la numirea mea, mi-a transmis o notă detaliată cu plângerile nefericiţilor locuitori ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti faţă de armata lui Kutuzov. În consecinţă, documentându-mă la faţa locului, am constatat că acestea sunt întru totul îndreptăţite şi am aflat că la toate plângerile, Kutuzov avea un singur răspuns: „Le voi lăsa doar ochii, ca să aibă cu ce plânge”. Ţarul, dându-mi această petiţie, mi-a spus: „Nu mai pot tolera în continuare aceste orori”. („Из записки адмирала Чичагова” în Русский архив, nr. 9, M., 1870). Vezi și Vlad Mischevca „Anul 1812 în destinul neamului românesc”, Ch., Litera, 2018, pag. 192). În una din zilele de la începutul lunii Manuc-Bei află că la Hanul lui, în drum către Sumla, unde se afla marele vizir Ahmed paşa, s-a oprit un trimis al împăratului Napoleon al Franţei cu un mesaj important pentru sultanul Selim al III-lea. A ţinut să-l cunoască şi la prima întâlnire i-a arătat hathi-sheriful semnat de suveranul turc prin care acesta îi acordase titlul de bei cât şi pe cel de dragoman, spre a-i câştiga încrederea şi ca să-l convingă că anume el, Emanuel Manuc Murzoian Bei, e reprezentantul cel mai avizat al sultanului turc în Principate. După mai multe damigene băute şi în schimbul unor cadouri de preţ – tabachere de aur şi inele cu diamante – făcute francezului, Manuc-Bei obţine de la acesta scrisoarea, pe care promite să i-o înmâneze chiar el măriei sale padişahului. În ea Napoleon I îl sfătuia pe Selim al III-lea să nu grăbească pacea cu ruşii, pentru că în curând el va ataca Rusia, în acest fel Turcia va ajuta Franţa, făcând ca mai multe divizii de-ale ţarului să fie menţinute la Dunăre, odată armata rusă înjumătăţită, el ar pătrunde mai uşor în Rusia. Ajuns în posesia scrisorii, în loc să i-o înmâneze lui Ahmed Paşa sau lui Selim, cum îi promisese ofiţerului francez, Manuc el i-o dă lui Kutuzov.

– Încheiaţi repede pacea, că vine peste noi Napoleon!, l-a îndemnat Manuc.

Îi convinge mai întâi pe ruşi să renunţe a mai face un recensământ al populaţiei Ţării Româneşti de care se pregătiseră şi a dizolva comisia ce urma să se ocupe cu acesta. Le sugerează, ca la întâlnirea cu delegaţia turcă să se mulţumească doar cu Moldova dintre Nistru şi Carpaţi, pentru ca cele nouă divizii ruse – patru în Principate şi cinci de dincolo de Dunăre, cu misiunea să cucerească teritorii străine, să poată reveni acasă, ca să-şi apere propria ţară. Turcii nu sunt de acord să cedeze ruşilor Moldova. Apoi – după alte discuţii – ruşii cer Moldova dintre Nistru şi Siret. Ca până la urmă să se mulţumească cu Moldova de până la Prut.

– Basarabia…

La 16 mai 1812, în sala de recepţie a Hanului lui Manuc din Bucureşti, este semnat Tratatul dintre Rusia şi Turcia. Procesul-verbal al şedinţei a fost întocmit de către un alt vânzător de neam – Alexandru Sturdza (1791-1854), care se afla de mai mulţi ani în serviciul ruşilor şi care sosise cu suita lui Ciceagov la Bucureşti. Tatăl acestuia – Scarlat Sturdza – va fi primul şi unicul guvernator român al Basarabiei (1812-1813). În aceeaşi zi armata franceză de 560 000 de ostaşi ai împăratului Napoleon porneşte din Drezda către hotarele Rusiei. Întârziase cu câteva ore, ca să zădărnicească planurile Rusiei şi să preîntâmpine dramele prin care va trece Basarabia în următoarele sute de ani. A doua zi, la 17 mai 1812, generalul Kutuzov a plecat din Bucureşti, uitând să ia cu el şi trădătorii în vreo butcă. „Armata Dunării” părăsea principatele române şi se ducea să-şi apere ţara. Războiul dintre ruşi şi turci care durase şase ani se încheia cu o pace ruşinoasă pentru turci. Sultanul era furios pe toţi membrii delegaţiei turce, învinuindu-i de înaltă trădare. Despre marele dragoman Dumitrache Moruzi sultanul credea că „a întârziat intenţionat să informeze Poarta despre pregătirile lui Napoleon”, iar „dacă s-ar fi aflat la timp despre marşul armatelor franceze spre hotarele Rusiei altele ar fi fost clauzele tratatului”. La 4 ianuarie 1812 Manuc-Bei îl însoţise pe marele dragoman Dumitrache Moruzi la o vânătoare pe una din moşiile sale şi îl plăti cu mult aur ca acesta să încline a rezolva negocierile de pace în favoarea ruşilor. La 25 octombrie 1812 Dumitrache Moruzi e invitat în corturile sale de la Sumla de către marele vizir Hurşid Ahmed paşa.

– Te-am chemat să-ţi mulţumim pentru contribuţia adusă la încheierea păcii, i-a spus vizirul.

– Mi-aţi promis caftan domnesc. Asta vreau! a zis Dumitrache, care se visa domn al Moldovei, aşa cum fusese fratele său Alexandru Moruzi între 1792 şi între 1793 şi 1802 şi 1806 sau al Ţării Româneşti, care-l avusese pe acelaşi Alexandru Moruzi domnitor între 1793 şi 1796, şi 1799 şi 1801.

Acum îi venise rândul lui. Merita să i se dea, drept răsplată pentru credinţa arătată turcilor, Moldova sau Valahia.

Imediat i-a fost adus în sala mare a seraiului caftanul de domnie din blănuri de samur cu bumbi şi poftale de aur, cu care câţiva arnăuţi l-au îmbrăcat cu mare fală pe Dumitrache aproape Vodă Moruzi.

După ce marele vizir i-a citit iradeaua (decretul) de decorare a Sultanului şi l-a felicitat pentru că i se împlinise cea mai mare dorinţă a vieţii, iar Dumitrache era în culmea fericirii, Ahmed paşa a rostit:

– Acum să-ţi citesc şi cealaltă iradea.

În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră sultanul mai semnase o teşcherea: cea de decapitare a dragomanului Dumitrache Moruzi pentru că din cauza trădării acestuia fusese sfâşiată în două Ţara Moldovei. După ce a citit celălalt decret, Ahmed paşa s-a întors către corpul de ieniceri şi le-a strigat:

– Tăiaţi capul acestui trădător! (Hurmuzachi, „Documente” II/1, B., 1885, p. 738).

I-a pus capul într-un sac şi i l-a trimis sultanului drept dovadă că trădarea a fost pedepsită. Lui Dumitrache îi va urma fratele Panaiotache Moruzi, participant la tratative, care va fi şi el găsit vinovat de cedarea Basarabiei, acesta fiind decapitat la Constantinopol în 20 noiembrie 1812. Lângă capul acestuia înfipt într-un par de pe Topkapé se afla agăţată şi un înscris: „…unindu-se cu fratele său pentru a le da teritorii duşmanilor statului, trădătorul a plătit această crimă cu capul său” (Hurmuzachi, p. 700). Manuc-Bei se simţi ameninţat. Domnitorul Ioan Vodă Caragea îi anulă titlul de dragoman pe care i-l acordase sultanul, lucru pe care îl putea face doar suveranul otoman numai vreunui boier condamnat la moarte, şi nicidecum un domnitor oarecare. La 22 august 1812, consulul rus Luka Kiriko îi dă în taină un paşaport ca să poată fugi din Bucureşti. La începutul anului 1813 sultanul îl trimise în capitala Ţării Româneşti pe capugi başa – portarul Seraiului însărcinat cu decapitarea domnitorilor – ca să-i taie capul lui Manuc, pentru rolul său decisiv la înstrăinarea a jumătate de Moldovă. În timp ce solul lui Selim al III-lea intra pe poartă în curtea caselor lui Manuc, acesta se strecură pe una dintre ferestrele palatului său coborând de la etaj cu ajutorul unor cearşafuri legate unul de celălalt, ca să se facă nevăzut. Trecu graniţa de unul singur călare şi se ascunse în Sibiu, care făcea parte pe atunci din Austria. În căutare de stăpân şi de o nouă patrie, îi scrise imediat cancelarului Matternich al Austriei, menţionând că se doreşte cetăţean austriac. De fapt intenţiona să se stabilească în Rusia, în noile achiziţii care trecură la imperiu de nici un an de zile şi cu concursul său. Familia lui mai era ostatecă la Bucureşti, aceasta va ajunge, cu ajutorul diplomatului rus Luka Kiriko, la Braşov abia peste un an. În vara lui 1814, la Viena se desfăşura un congres al regilor şi împăraţilor europeni, care deciseseră să se unească împotriva lui Napoleon. La 3 octombrie 1814, sosit la Viena, Manuc obţine o audienţă la ţarul Alexandru I. Îi prezintă un proiect de fundare a unui mare oraş, Alexandropol, port la Dunăre, lângă Reni, în jurul lui urmând să aducă colonişti din ţările creştine. Va cere de la ţar 35 000 de deseatine de pământ în Basarabia pentru întemeierea noului oraş şi port care ar purta numele ţarului rus Alexandru I la gurile Prutului, pe mal de Dunăre. Ministrul de Externe al Rusiei Capo dʹIstra îl recomandase ţarului ca şef al spionajului rus în Balcani şi recomandă să fie sprijinit. Ţarul îi mulţumeşte pentru trădare şi îi aprobă proiectele, numindu-l consilier de stat, ceea ce echivala cu gradul de general în armata rusă. După ce va mai sta la Viena aproape jumătate de an, în toamna anului 1815 Manuc va ajunge la Chişinău. Va cumpăra de la moldoveanul Ioniţă Iamandi marea moşie de la Hânceşti, judeţul Lăpuşna, acoperită cu păduri seculare, pe care le va tăia în pripă ca să poată începe construirea noului oraş şi port de la Dunăre. La 27 mai 1816 soţia sa, Mirian Manuc, cei doi fii şi cele patru fete ajung la Hânceşti, după ce au mers cu faetoanele de la Braşov până în Basarabia 40 (!) de zile. La 20 iunie 1817 îi va invita la palatul său din Hânceşti pe generalul Bahmetev, guvernator al Basarabiei şi pe generalul Benningsen, care vor sosi însoţiţi de ofiţerii statului major al armatei ruse. Când s-a ajuns la băutul cafelelor, Manuc a vrut săşi impresioneze oaspeţii, făcând o demonstraţie de călărie. Urcat în şa acestuia i se face rău. E dus în una dintre camere, unde moare. Un autor francez Stanislas Bellanger va scrie că turcii, nereuşind să obţină de la ţar extrădarea, pe care o ceruseră, au pus la cale otrăvirea lui Manuc de către unul din servitorii acestuia. Cred că mai degrabă l-au ajuns blestemele moldovenilor, care – din cauza lăcomiei şi trădării lui Manuc-Bei – au cunoscut două sute de ani de calvar, care din păcate mai continuă. Prin testamentul său întocmit la Hânceşti la 12 iulie 1815, îşi obligase urmaşii să se căsătorească doar cu armeni și armence şi le interzicea să-i înstrăineze moşiile. Ulterior, istoricii ruşi vor face dintr-un criminal şi depravat – Mihail Kutuzov – un erou, în cinstea acestuia un centru raional, Ialoveni, din Basarabia, purtându-i chiar numele (pe când, dacă la Slobozia sau Şamla ar fi biruit turcii, această localitate fondată de Ştefan cel Mare ar fi putut lesne purta numele Ahmed paşa). Aşa cum tot moldovenii, pe care i-a nenorocit cel mai mult Manuc-Bei, încheierea acelei „păci” criminale fiind rodul intrigilor lui, îi vor crea acestuia un muzeu de milioane de euro la Hânceşti. Nu mă mir prea mult de acest lucru, de vreme ce actualul primar al oraşului Hânceşti, Alexandru Botnari, i-a acordat postmortem (lucru unic în lume!) infractorului Grigori Kotovski titlul de cetăţean de onoare al oraşului şi acum aştept de la o zi la alta ca acesta să-i ofere acelaşi titlu şi altui tâlhar, căruia i-a făcut muzeu, ManucBei, şi asta ca oraşul Hânceşti să-şi merite pe deplin numele de capitală mondială a bandiţilor făcuţi de propaganda ţaristă şi sovietică eroi şi modele pentru politicienii corupţi. Cum spune şi viitorul imn al oraşului beiului:

Frunză verde foi de nuc

Asta-i ţara lui Manuc.

Fii tâlhar şi derbedeu

Și-o să ai şi tu muzeu!

 

Nicolae DABIJA

(Sursa internet)