Iși sculpta rolurile de comedie cu ochii lui cei triști. La răsărit de drum, Birlic a fost doar Grigore Vasiliu. Cel care strica, de fiecare dată, disciplina în clasă. Nu făcea absolut nimic, doar o simplă grimasă și totul era compromis: hohote, râuri de surâsuri, lecția întreagă dată complet peste cap. Colo, la liceul ”Nicu Gane” din Fălticeniul natal, ajungea, aproape săptămânal, în biroul directorului George Satino, care nu-l scotea din ”secătură”. Grigore nu pricepea ce-a comis, dar era clar că domnii profesori îl pârau că le face vraiște clasa. Patriarhul locului voia să-l altoiască nițeluș cu o jordie, dar ăst mic și peltic se pitea sub masă. Când începea să ceară îndurare, Satino nu se mai putea abține și izbucnea, și el, în râs. Corecțiunea se amâna, obligatoriu, pentru o dată ce urma a fi comunicată ulterior...Era vremea în care Vasiliu cel tânăr dorea a se face clovn...
Tatăl,
negustor cinstit, nu voia a auzi de așa ceva, astfel că Grigore trebui a se
înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți, în România ”Dodoloață”. Dar cum
avea nevoie de niscavai monetar prin buzunare, se băgase cu simbrie și la
Teatrul Național din localitate. Figurant. Directorul Dragoș Protopoescu îl
ochise și lăsase vorbă la regizorul Aurel Maican să-l prinză și pe el în vreo
piesă. L-a aruncat direct în ”Musca spaniolă”, scrisă de vienezii Ernst Bach și
Franz Arnold, pe la 1913. Fiind peltic, a ”fost mai gâgă decât o cerea textul”,
așa că a reputat, din startul începutului, un succes răsunător. A devenit
angajat. Doamne, ce rol a făcut aici cu Dandanache, din ”O scrisoare pierdută”!
Marele Victor Ion Popa îl distribuie în ”Amanetul”, de Holberg.
Dă
la Conservatorul de Artă Dramatică. Pică prima oară. A doua. A treia. Și a
patra! A cincea! A șasea! A șaptea oară!!! Pentru că are acel defect din
naștere - ”scuipam când vorbeam” - intră greu de tot. Prin 1933, domnul Grigore
Vasiliu, student în Bucovina, este transferat la București. Marele Sică
Alexandrescu fondase, dimpreună cu alt imens, Tudor Mușatescu, ”Teatrul Vesel”,
de-și avea sala în pasagiul Bulevardului Elisabeta. Acolo avea să joace.
Mușatescu
găsise o piesă scrisă de aceeași vienezi - Arnold și Bach - și o adaptase
special pentru el. Tânărul actor intrase în pielea lui Costache Perjoiu, un
funcționar din Fălticeni, alintat BIRLIC, după numele turcesc al ”asului” de la
cărți. L-a jucat atât de bine, s-a identificat perfect cu personajul, încât
Grigore Vasiliu a devenit BIRLIC. Și așa i-a rămas i-a rămas...supranumele.
1934
îl prinde debutând în cinematografie, în ”Bing-Bang”, cu faimosul cuplu ”Stroe
și Vasilache”, o peliculă extrem de importantă în istoria noastră, pentru că
este primul film cu sonor, păstrat și astăzi! La teatru, Sică Alexandrescu
montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având succes. Pe
celuloid apare-n ”Doamna de la etajul II” (1937), alături de Maud Mary, cu care
avea să joace și la Teatrul ”Colorado” ori Mișu Fotino.
”Avea
un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunțel,
insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei fețe ilare se
aflau doi ochi de o infinită tristețe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast
crea un soi de tensiune care era însăși esența arte lui. El juca precum un
echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să țină această cumpănă fragilă între
tragic și comic. (...) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă.
Așa s-a întâmplat și cu Birlic: și-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a
fost în primul rând actor de teatru”.Radu Beligan
La
București, unde femeile nu-l prea băgau în seamă, o oltencă - Angela Mateescu,
mai înaltă cu un cap, se ”îndură și-l luă de bărbat”, după cum descria Gaby
Michailescu, cel care avea să-i devină prieten și impresar. ”Ca să-i fie
sergent-major la toate capriciile și viciile ce-l năvăleau samavolnic: jocurile
de noroc cu toatele, cursele de cai în întregime, trap, galop”...Plus celelalte
domnițe, Birlic fiind afemeiat ”din născare”. Însă Angela se îmbolnăvește.
Actorul vinde apartamentul de pe Calea Victoriei cu o sută de mii de lei, cu
banii obținuți pleacă la Paris, s-o trateze. Dar e prea târziu. Se stinge în
1962. Luni de zile după a sa plecare, fusese văzut cum mergea la cimitir, cu un
ziar în mână. Se așeza aproape de mormântul Angelei, spre a-i citi veștile din
periodic, așa cum făcuse în timpul căsniciei...
E
strălucitor! Face 13 personaje din opera lui Caragiale. De la Crăcănel cel
plângăcios (imens!), în ”D-ale carnavalului”, la Lefter Popescu, în ”Două
loturi”, călare pe lustră, urlând: ”Daaa, așa să știți, că noi suntem proști,
să ne revoltăm!”. De la Brânzovenescu ori Dandanache, în ”Scrisoarea”...,
la...Coana Efimița, din ”Conu Leonida”, pentru că joacă și roluri feminine!
Uite-l în ”Telegrame”, Costăchel Gudurău sau în ”O noapte furtunoasă”, fie
Spiridon, fie Rică Venturiano! ”Aceste personaje au constituit pentru mine, în
cei peste 35 de ani de teatru, o adevărată școală a măiestriei actoricești”,
spune. La ”Savoy”, lumea se calcă efectiv în picioare pentru a-l vedea în
”Acceleratul 402”, alături de Nora Piacentini, de Virginica Popescu ori de
Mircea Șeptilici. La ”Colorado” cântă ”Ochii tăi vor fi ai mei”...La sala din
Sărindar, cea a Mariei Filotti, joacă în ”Nepotul domnului prefect”, o comedie
de Mircea Ștefănescu. Jurnaliștii îl întreabă pe Sică Alexandrescu dacă speră
ca piesa să fie una de succes. Răspunsul? ”Cu Birlic în rolul principal? Ce-ți
închipui?” Cornicarii continuă: ”Stimate domnule Grigore Vasiliu, e adevărat că
în tinerețe doreați să-l jucați pe Hamlet?” ”Fii serios, dom’le, sunt actor de
comedie, îmi cunosc lungul nasului!”
Sunt
chemați la ”Festivalul Goldoni”, de la Veneția. E 1956 când Sică Alexandrescu
pleacă în Italia cu Birlic, cu Alexandru Giugaru, cu George Calboreanu –
tălică, ce actori! – cu ”Bădăranii”. Începe ploaia. Una torențială. E actul III
și spectatorii dau să se adăpostească, pentru că se joacă în aer liber. Atunci
Birlic începe să facă minuni! E atât de bun că sufletele ude uită că trebuie să
se pituleze sub streșinile de la ”Palazzo Grassi”. Rămân acolo, în bătaia
picăturilor, pentru a-l vedea pe Jupânul Conciano. Nu-i înțeleg limba, dar mimica
și gesturile sale sunt atât de ”cool”, că nimeni nu pleacă!
Cu
Sică s-a portivit perfect. Sau aproape perfect. Uneori, se ”încingeau”.
Alexandrescu era ferm, apăsat: ”Domnule Birlic, aici te rog să joci așa cum
ți-am spus eu!” Actorul scotea flăcări pe nas, precum o locomotivă cu aburi.
”Ba am să fac ce cred eu că e bine!” Se congestiona, se schimonosea mai ceva ca
în fața camerelor de luat vederi, trântea ușile, ieșea pe hol, fornăia, hămăia,
galopa. După vreo jumătate de oră de chibzuială, revenea pe scenă. Dregea
glasul. ”Cum ziceați că trebuie să facem, domnul Sică?”
”Grigore
Vasiliu Birlic era o fire extrem de emotivă. În afara scenei, nu lega două
vorbe! Țin minte că, înainte de a ieși în fața oamenilor și a le spune câteva
cuvinte, înainte de premiea filmului <<Titanic Vals>>, stătea în
culise și se întreba, panicat: <<Ce mă fac, ce mă fac?>>, în timp
ce-și freca, nervos, mâinile. Din când în când, se ducea și se uita, din
spatele cortinei, la publicul din sală, apoi revenea speriat în culise și începea,
din nou, să se văicărească!” Ion Dichiseanu
Comuniștii
îl apreciază, după 1945. Devine Artist Emerit al Republicii Populare Române,
apoi Artist al Poporului. Primește Ordinul Meritul Cultural clasa I.
E
”fiert” pe cursele cu cai. Aproape că doarme la hipodromul ce se ridica, pe
atunci, pe locul pe care e, azi, ”Casa Presei”. Cumpără un bidiviu, pe
”Fantezist”. Îl prinde pe Gaby Michailescu. ”Ai bani pe tine? Dacă nu, fă rost,
împrumută, am un pont senzațional pentru mâine!” Ajung la ”Capșa”. Colea
înfulescă pateuri astrul cântăreților de Operă, marele Goangă. ”Ai monetar la
dumneata? Dacă nu, găsește! Am un pont imens!” Puiu Iancovescu le iese în cale:
”Am un cal câștigător, mâine să răsari cu bani, te anunț acolo, la hipodrom, la
fața locului!” A doua zi, găsește alți mușterii: George Vraca,
artistul-nepereche, Niculescu-Buzău, regizorul Ion Sahighian. Vine cursa cu
numărul V. Birlic se apropie de toți și le spune doar atât! ”Biciușca!” E
numele magic, numele patrupedului ce-i va îmbogăți, le va umple buzunarele!
Animalul zburdă, pleacă din glonț slobozit de pușcă. Primii 40 de metri, rupe.
Birlic plutește deja. Apoi, trage pe dreapta, apucă niște fruze dintr-un copac.
Birlic își dă câțiva pumni în cap, mic așa cum era el, tuflește pălăria și dă
să fugă. E prins din urmă de cei care trebuiau să fie mult mai bogați. Toți
pleacă spre case cu clasa a II-a a tramvaiului.
Joacă
mult, enorm! Se bagă la loterie, caută chinta royală, doarme printre grajduri.
Suie-n tren și fuge la Cazinoul de la Sinaia. Pierde tot, dă veste unei surori
să-l ajute cu ceva ”mălai”. Nu câștigă, niciodată, nimic! Când e pe hipodrom, e
pe ”Progresul”, unde iubește echipa e fotbal. E întrebat, uneori, ce va face, a
doua zi, trupa. ”Dar se mai discută, dragă? Bate Progresul! Pentru mine,
calculele hârtiei sunt valbile până la Progresul. În cazul ăsta, nu cunosc altă
favorită decât echipa mea de suflet”.
Muncea
intens. Avea respect pentru colegi. Nu întârzia la nicio repetiție și, când un
actor aflat la început de drum dispunea de un monolog, se întorcea cu spatele
spre public, doar pentru ca acesta să se poată concentra pe spusele tânărului
confrate.
Ajung
la Craiova. Trupă grea. Să vedem, olecuță, despre cine e vorba: Costache
Antoniu, Niki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Sandu Giugaru, Ion Talianu, logic,
Birlic, și, logic, Sică Alexandrescu. Dai să iasă de la hotel, de la ”Minerva”,
s-o apuce, de-a-npicioarelea, spre Teatrul Național, unde au ”O scrisoare
pierdută”. În spatele lor, lume-puhoi. Sică vine cu ideea. ”Grigore, tu la
prima răspântie o apuci la stânga! Singur!” Gașca e părăsită, fluviul de oameni
se duce după matcă, după Birlic...
Vine
”Titanic Vals”, capodopera lui Mușatescu din 1964, regizată de Paul Călinescu.
Vă aduceți aminte de Spirache Necșulescu? Cum șterge el cu batista fruntea-i
nădușită, înainte de ada cep discursului de la balcon, în fața oamenilor?
”Iubiți alegători! Eu nu sunt orator! Și nu vreau să siluiesc cu vorbe
meșteșugite voința dumneavoastră!” Magistral! Ion Lucian, Coca Andronescu
tânără, Dichiseanu, la fel, Tamara Buciuceanu, așijderea. La filmări, pe undeva
pe la Câmpulung, face bâză, într-o pauză de tur de manivelă. Adună țăranii
prevăzuți pentru figurație, le vorbește cu atâta însuflețire că s-a sfârșit
comunismul și că el le va retroceda pământurile, că bieții oameni merg acasă și
dau de veste...Doar primarul îi poate liniști pe sărmani...
Aici,
în ”Titanic”, e și Valeria Nanci, o jună de doar 24 de primăveri. Pentru
Birlic, care are 60 de ani, sunt 24 de karate. E răpus de ”dorul chiparoasei”,
după cum descria Gaby Michailescu. Suie în avion, zboară la Timișoara, de unde
e de loc fata rădăcini germane. Finalmente, se căsătoresc. ”Mi-ar plăcea ca pe
afișul de teatru să mă găsesc cu Nanci Birlic”, zice domnița și clipește din
ochii de smarald și de păcat. ”De acord, Princesito!”, trage cortina artistul
și pecetluiește actele. Constanța Crăciun, o comunistă notorie (n.r. – cea care
decisese că oprele lui Brâncuși sunt ale unui țăran oarecare), Președintele
Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, află de mariaj. Nu se cade ca un
Artist Emerit, un Artist al Poporului, un tovarăș ce mișcă masele, să facă un
astfel de gest. Nu-l poate chema să-l urecheze pe maestru, o aduce la birou pe
Valeria. ”Uite cum stă treaba! Tinerețea ta are nevoie de un bărbat tânăr.
Birlic, pe care ai pus tu ochii, dă în bătrânețe și eu, ca ministru,
socotindu-ni-l un bun național al românilor, sunt datoare să-l apăr!””N-aveți
decât!...Doamna Crăciun, Grigore, despre care mi-ați zis că dă în bătrânețe, e
mai tânăr ca orice june berbant și vă jur, uite, fac și cruce, că e mult mai
potent ca unul de 20 de ani!”
Căsnicia
se realizează la Ofițerul Stării Civile din Piața Amzei.
”Nu
pot afirma că nu s-a uitat în ochii altei femei, fiind afemeiat din născare. A
plăcut femeile datorită căldurei sale sufletești și felului cum înțelegea să le
înveselească, mult mai mult ca actorii prim-amorezi Gaby Michailescu, prieten
și impresar
E
perfecționist, deși are mai bine de trei decenii de carieră. ”Spre deosebire de
arta scriitorului, a pictorului și a muzicantului, arta actorului este, din
păcate, perisabilă. Din creația lui nu rămâne nimic!”, obișnuia să zică. ”Eu,
Birlic cel din sală, îl urmăresc pe Birlic de pe ecran, dându-mi seama că el va
supraviețui, că această imagine a artei mele va continua să trăiască în ochii
unui spectator care nu s-a născut încă”.
Ar
vrea să mai facă multe, pentru că descoperă doi tineri regizori, Gheorghe Naghi
și Aurel Miheleș, dar boala-i dă târcoale. O simte, e conștient. Se pune pe
scris câteva pagini, așa, ca un fel de testament. ”Acum, mi-e inima plină și
gândul luminos ca mersul unei vestale. De câțiva ani încoace, am obiceiul să
schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers
care, pe vremea când eram ”foarte” (n.r. – tânăr), mă emoționa până la lacrimi.
Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna
necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor:
”Sosesc
cocoarele, sosesc
De după deal de
țintirim
Și anii trec,
copiii cresc
Și
noi....ÎNTINERIM”
Lasă
stiloul să se odihnească, pune mâna pe telefon. Își sună impresarul: ”Gaby,
vreau să reluam <<Birlic>>!”. Omul nu comentează, știe că va fi
cântecul de lebădă. Dă sfară-n țară. Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru
Giugaru, Petre Ștefănescu-Goangă, N. Grădescu, Vasilica Tastaman,
Antonescu-Cărăbuș, toți aceștia răspund ”Prezent!” Actorul – care e și regizor
- joacă magistral. E ultimul său mare triumf.
Cel
născut de Mica Unire pleacă într-un 14 februarie 1970, la doar 65 de ani.
Repauzează în Cimitirul ”Bellu”, alături de prima sa soție, Angela. În fața sa,
odihnește Maria Tănase. Nițeluș lateral, nea Gigi Dinică...
”Birlic
– Am îndrăgit porecla din prima clipă! Dacă nu mi-ar fi plăcut, crede-mă, n-aș
fi jucat-o (n.r. – piesa) cu atâta plăcere, nu mai puțin de 100 de ori, seară
de seară. E unul dintre puținele roluri care m-au pasionat. Și asta pentru că
sub masca comică a lui Costache Perjoiu se ascunde o umanitate tristă, un ins
pe care pot spune că l-am cunoscut, l-am înțeles. Și l-am adâncit (...) Am
căutat ca în marginea poantelor ilariante ale acestui bătrân și naiv conțopist
să presar câteva note nostalgice. E, dacă vrei, în linia acestui rol, câte ceva
din existența noastră, a tuturor” Grigore Vasiliu – Birlic
Surse:
”Birlic”, Gaby Michailescu, ”Historia”, internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu