A fost odata un covor rosu?

 

Pădurea spânzuraților este un roman de război și de analiză psihologică scris de Liviu Rebreanu și publicat în 1922 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul reia tema nuvelei anterioare „Catastrofa” (1919), completând-o cu evenimente inspirate din tragedia reală a fratelui scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu, ce fusese condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei Române.

Pădurea spânzuraților configurează un univers dominat de război și pândit de perspectiva morții prin spânzurare, prezentată chiar din primele scene ale romanului. Acțiunea romanului se petrece în timpul Primului Război Mondial. Romanul prezintă dilema morală a lui Apostol Bologa, un tânăr ofițer român din Armata Austro-Ungară, ce este trimis să lupte pe Frontul Românesc împotriva conaționalilor săi. Personaj șovăielnic, înclinat spre meditații filozofice și predispus la crize mistice, el suferă o dramă sufletească cauzată de conflictul între datoria sa de ofițer și sentimentul de apartenență la națiunea română. Asistarea la execuția ofițerului ceh Svoboda (nume simbolic ce înseamnă „libertate” în limba cehă) îl face să înțeleagă nedreptatea războiului și să-și pună probleme de conștiință, care vor duce la un final tragic.

Romanul a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor Români și a fost tradus în peste douăzeci de limbi străine. El a stat la baza unui film omonim regizat de Liviu Ciulei după un scenariu scris de Titus Popovici, care a avut premiera la 16 martie 1965. Ecranizarea cinematografică a obținut Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (1965).

Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar al Memorandului (1892), originar din satul Parva din apropiere de Năsăud, dobândește în familie o educație religioasă, dar își pierde credința în Dumnezeu după moartea tatălui său. Deși era student la Facultatea de Filozofie a Universității din Budapesta și nici nu urmase stagiul militar deoarece era fiu de văduvă, el se înrolează în Armata Austro-Ungară la începutul Primului Război Mondial atât din ambiția juvenilă de a-și dovedi vitejia în fața logodnicei sale, Marta Domșa, ce era fermecată de uniformele militare ale ofițerilor unguri, cât și dintr-o suprastructură socială pe care o dobândise în școlile ungurești. După ce urmează cursurile școlii de artilerie, este trimis pe front. Luptă vitejește pe fronturile din Italia și Galiția și este rănit de două ori în următorii doi ani, fiind înaintat la gradul de locotenent și decorat de trei ori.

Frontul Românesc în 1916-1917. Bologa a fost repartizat în zona Pasul Ghimeș-Palanca și a încercat să treacă de la vest la est.

Războiul devine concepția lui de viață, iar tânărul locotenent se simte un om al datoriei. Este cooptat în tribunalul militar care-l osândește la moarte pe ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul unei tentative de dezertare pe frontul din Galiția. Siguranța morală cu privire la vinovăția cehului este zdruncinată de o discuție de la popotă în care află motivele încercării de dezertare și de evocarea ulterioară de către căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni spânzurați în urma unor acuzații de trădare. Bologa începe să aibă mustrări de conștiință. Aflând că divizia sa va fi mutată pe frontul românesc, el trece printr-o criză psihologică și distruge un reflector rusesc cu speranța că-l va îndupleca pe generalul Karg să rămână pe frontul galițian sau să fie trimis pe frontul italian. Nu reușește să-l convingă pe general și se hotărăște să dezerteze chiar în acea noapte, dar este grav rănit în urma unui atac neașteptat al rușilor.

După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe frontul din Carpații Orientali, iar generalul Karg dispune mutarea sa la coloana de muniții ce se afla în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-maghiară. Intenționează să treacă frontiera pentru a se alătura oștirii române, dar cade la pat din cauza epuizării, fiind îngrijit cu devotament de țărăncuța unguroaică Ilona, fiica gazdei sale, groparul Paul Vidor. În cele din urmă, obține un concediu medical de o lună și se întoarce la Parva. Rupe logodna cu Marta, pe care o surprinde conversând încântată în ungurește cu un ofițer de honvezi, ce îi făcea curte, dându-și seama de frivolitatea și de necredința fetei și de faptul că a plecat la război doar pentru a-i îndeplini ei un capriciu. Pentru a‑și salva reputația, Marta susține că ruperea logodnei se datorează faptului că a vorbit ungurește cu ofițerul de honvezi, iar această variantă este răspândită în sat. Notarul Alexandru Pălăgieșu, fostul său prieten și un supus loial al statului dualist, îl acuză de crearea unei tulburări antinaționale și este izgonit cu brutalitate din casă. În zilele următoare, Apostol își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a trăi. Concediul îi este suspendat cu trei zile înainte de termen din cauza unui denunț al lui Pălăgieșu, iar ofițerul se întoarce pe front, plin de credință și de iubire. Satul Făget, aflat în acea perioadă în apropierea frontierei dintre Austro-Ungaria și România. Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu Ilona, dându-și seama că o iubește. Deoarece este folosit la munca de cancelarie, el consideră că situația sa este încă acceptabilă. În zilele de dinaintea Paștelui, mai mulți ostași români din Armata Austro-Ungară încep să dezerteze, iar comandanții militari dispun arestarea și spânzurarea țăranilor surprinși în apropierea frontului, acuzându-i pe nedrept de spionaj. Bologa este chemat într-o seară la sediul comandamentului de divizie din Făget și numit de generalul Karg în juriul Curții Marțiale care urma să judece a doua zi 12 țărani români, învinuiți de fraternizare cu inamicul.

Refuzând să devină complice la condamnarea unor oameni nevinovați, el se hotărăște să traverseze liniile frontului pentru a ajunge la români, dar se rătăcește și este prins de o patrulă condusă de locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic. Cu ocazia percheziției se găsește asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, iar pretorul militar îl acuză de dezertare la inamic și trădare. Bologa refuză cu încăpățânare să se apere în fața Tribunalului Militar, în ciuda insistențelor căpitanului Klapka, și este condamnat la degradare militară și moarte prin spânzurare. El își simte sufletul împăcat, în timp ce inima îi este inundată de iubirea care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. (...) Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate... Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente...”. Moare în zorii zilei, detașat de lumea pământească, „cu ochii însetați de lumina răsăritului” și cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

PS am fost si eu la locul executiei unde am observat ca muntele era fortificat spre partea romaneasca de atunci !