Arta nu poate exista fara politic si financiar. Brancusi are ca lansator un puternic magnat american care si-a propus din ce motive nu conteaza sa il propulseze. Acest mare si tare a iscat un scandal: daca ce intra in SUA creat de hobitan era arta sau facatura. Scandalul a iscat istorie. Istoria asortata cu scandalul a creat aura care a pus operelor lui Brancusi valoarea in bani nu in teorie... iata cum fara o pila cum trabe si unde trabe a unui om puternic totul ramane un amarat de fas! Si culmea atunci nimeni nu a fost scutit de impozit nici jurnalistii, nici smecherii de avocati sau alte fiare ale junglei capitaliste!!! Nu conteaza cum dar iata, un taran cu vointa, putinta si stiinta de a valorifica tezaurul gasit in Gradina Maicii Domnului de acasa mondenizat si adulat de femeile scapate din lanturile sclaviei sociale a ajuns cu adevarat mare.
Foarte interesante detaliile
procesului “Brâncuși vs. SUA” – un
proces care a redefinit înțelegerea artei.
Octombrie1926: la o săptămână
de la îmbarcarea lor din Franța, cutiile din lemn în care se aflau o serie de
sculpturi ale lui Brâncuși ajungeau, în sfârșit, la New York. Plecaseră din Paris însoțite de Marcel Duchamp, un
apropiat al sculptorului român, și urmau a fi expuse în Galeria Brummer, una dintre
galeriile renumite pentru promovarea avangardismului. “Chestia asta e… o
pasăre?!” La vamă, funcționarii au desfăcut cutiile și, spre surprinderea lor,
au descoperit 20 de “obiecte ciudate” – în formă de discuri, ouă sau flăcări –
confecționate din lemn, metal sau marmură. Dintre toate, unul avea să-i lase
perplecși: o structură subțire și galbenă din bronz strălucitor, înaltă de
aproape 1,5 metri, puțin umflată la mijloc, purtând numele de “Pasărea în
spațiu”. Cum lucrul acela nu arăta absolut deloc ca o pasăre, vameșii au
refuzat să o considere operă de artă și, prin urmare, să o scutească de taxe.
Așa că au taxat-o cu 40% din valoarea ei de vânzare, obligându-l pe Brâncuși
ca, în cazul în care dorește să reintre în posesia sculpturilor, să plătească
240 de dolari (sumă care astăzi ar echivala cu aproximativ 2.500 de dolari), la
categoria ”ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc” Firește, Brâncuși
– care în acel moment se afla deja în SUA pentru a pregăti expoziția – a fost
indignat. La fel și Duchamp și Edward Steichen, fotograful american care
cumpărase sculptura și care spera că, după ce aceasta va fi expusă, să poată
intra în posesia ei. În scurt timp, în rubricile de artă ale unor ziare au
prins să apară articole care înfierau “sculpturile fără sens” ale lui Brâncuși.
Însă cum Brâncuși era deja cunoscut în SUA (de la expoziția la care participase
în 1913) și avea deja mulți prieteni și admiratori, “cealaltă parte a presei” a
prins a-i lua apărarea și a condamna ignoranța funcționarilor vamali. Și
astfel, sub presiunea media și a admiratorilor lui Brâncuși, vameșii au
catalogat sculpturile drept “ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc”
și au făcut astfel posibilă expunerea lor în cadrul galeriei Brummer din New
York, iar apoi în cadrul Clubului Artei din Chicago. Ambele expoziții au fost
un succes. Cu toate acestea, în februarie 1927, evaluatorul vamal F.J.H Kracke
avea să întărească primele încadrări ale colegilor săi și să decidă că orice
sculptură vândută de Brâncuși în SUA va
fi supusă taxelor: “Mai multe persoane foarte respectate în lumea artei au fost
rugate să-și exprime opiniile și astfel să ajute Guvernul în această privință…
Una dintre aceste persoane ne-a declarat că «dacă asta este artă, atunci eu
sunt zidar». Iar o alta ne-a spus că «punctele și liniuțele sunt la fel de
artistice ca orice lucrare a lui Brâncuși». Opinia generală a fost că
Brâncuși a lăsat prea multe pe seama imaginației.” (F.J.H. Kracke, în cadrul
unui interviu publicat de New York Evening Post, februarie 1927). Iar acestea
fiind spuse, mai multe lucrări ale lui Brâncuși au fost luate în custodia
vămii, urmând să stea acolo până când vor fi plătite taxele cuvenite
“obiectelor”.
Proba nr. 1: împricinata
“Pasăre în spațiu”
O lună mai târziu, în martie
1927, Edward Steichen a depus actele prin care Brâncuși contesta în instanță
decizia reprezentaților guvernamentali ai Statelor Unite. Și astfel începea
procesul Brâncuși vs Statele Unite. Un proces in care arta avea să fie judecată.la
tribunal, în mod oficial.
Dezgustat de circul mediatic
în care fusese târât, Brâncuși a refuzat să apară la proces: a preferat să
rămână în atelierul său din Paris și a lăsat soarta procesului în mâinile lui
Edward Steichen, ale avocatului Maurice Speiser, un iubitor de artă care
acceptase cazul fără a solicita vreun onorariu și al lui Charles Lane, avocatul
personal al lui Vanderbilt Whitney, cea care mai târziu avea să fondeze
renumitul Whitney Museum of American Art.
Prima înfățișare a avut loc pe
21 octombrie 1927. Iar în fața judecătorilor George Young și Byron Waite aveau
să se prezinte, pentru a pleda cauza lui Brâncuși, unii dintre cei mai
respectați oameni de cultură americani din acea perioadă: sculptorul Jacob
Epstein; Forbes Watson, redactor al publicației The Arts; Frank Crowninshield,
redactor la Vanity Fair; William Henry Fox, directorul Muzeului de Artă din
Brooklyn și criticul de artă Henry McBride. Din partea guvernului american au
depus mărturie sculptorii Robert Aitken și Thomas Jones, doi artiști care
astăzi sunt uitați de mult, dar care în epocă se bucurau de o mare recunoaștere
academică.
În
sala de judecată era prezentă, de asemenea și ea, împricinata, “Pasărea în
spațiu”.
Așezată
pe o masă și denumită, profesionist, “proba nr. 1″, aruncându-și lucirile de
bronz galben spre tavan în timp ce avocații dezbăteau dacă au de a face cu o
“sculptură originală” sau cu “un obiect sau articol metalic care nu intră sub
incidența legii din 1922 privind scutirea de taxe vamale”.
“Dacă
ai fi văzut-o în pădure, ai fi ghicit că este o pasăre?”
Pentru
ca Pasărea să se poată încadra sub incidența legii americane, avocații trebuiau
să demonstreze că Brâncuși este un sculptor profesionist, că Pasărea este o
lucrare de artă, că era o lucrare originală și că nu avea o întrebuințare
practică.
În
1927, după patru expoziții personale la New York, nu exista niciun dubiu că
Brâncuși, pe atunci în vârstă de 51 de ani, era un sculptor profesionist.
Sigur, se putea spune că este un artist controversat, dar, în același timp, era
un artist deja foarte cunoscut.
De
asemenea, nu exista niciun dubiu asupra faptului că Pasărea nu avea nici o
utilitate practică, deși vameșii o trecuseră în categoria ”ustensile de
bucătărie și echipament spitalicesc”.
Probleme
erau în a demonstra că este o lucrare originală de vreme ce Brâncuși, doar la
expoziția de la galeria Brummer, expusese alte patru versiuni ale sculpturii.
Și, de asemenea, mai erau probleme în a dovedi că este o lucrare de artă de
vreme ce nimeni până atunci nu mai văzuse ceva asemănător.
În
timpul audierilor, judecătorii Young și Waite au pus un mare accent pe
denumirea lucrării: chiar dacă legea din 1922 nu specifica faptul că lucrările
de artă ar trebui să fie realiste, exista o decizie a Curții (dintr-un proces
din 1916, care astfel devenea un precedent) în care se specifica faptul că o
sculptură se încadrează în categoria operelor de artă doar dacă este o
“imitație dăltuită sau cioplită a unui obiect natural, și mai ales dacă
reprezintă un corp uman, în proporțiile sale naturale”.
Prin
urmare, tactica judecătorilor a fost de a pune presiune pe Steichen.
Waite:
Cum numești acest lucru?
Steichen:
Folosesc același termen pe care l-a folosit și sculptorul: «oiseau» – pasăre.
Waite:
Ce te determină să o numești pasăre? Seamănă cu o pasăre?
Steichen:
Nu seamănă cu o pasăre. Dar simt că este o pasăre. Și este caracterizată de
artist ca fiind o pasăre.
Waite:
Simplul fapt că el a numit-o pasăre o face să fie pasăre pentru tine?
Steichen:
Da, onorată instanță.
Waite:
Dacă ai fi văzut-o pe stradă, nici nu ți-ar fi trecut prin minte să o numești
pasăre, nu-i așa?
Steichen:…Young:
Dacă ai fi văzut-o în pădure, ai fi ghicit că este așa ceva?
Steichen:
Nu, onorată instanță. “Dacă aceasta este o pasăre, împușcați-o!”
În
pledoariile lor, avocații au arătat că, la începutul carierei sale Brâncuși
sculptase anatomic. Că Jupuitul (sculptura din imagine; da, este un Brâncuși!),
ecorseul pe care artistul l-a realizat în 1900 – 1902, era atât de realist
încât Spiru Haret, ministrul român al Educației, îl cumpărase pentru a fi expus
în școli. Că Brâncuși urmase faimoasa Școală de Arte Frumoase din Paris și că
însuși marele Rodin îl invitase să lucreze în atelierul său și că artistul
român refuzase politicos, motivând că“nimic nu crește în umbra marilor copaci”.
Firește,
presa savura întregul proces: în timp ce The New York Mirror titra “Dacă
aceasta e o pasăre, împușcați-o” și publica o fotografie a sculpturii
întrebându-se dacă nu cumva este vorba de o pasăre pe care judecătorii au stropșit-o
cu ajutorul unui ziar împăturit, Warren Times Observer ironiza judecătorii în
cadrul unui articol cu titlul “Unchiul Sam nu reușește să o vadă”, afirmând că,
potrivit acestora, “cea mai perfectă operă de artă este mulajul din ghips al
unui picior pe care medicii îl pot folosi drept proteză”.
La
rândul lor, apărătorii lui Brâncuși au argumentat că denumirea lucrării este un
lucru “minor și irelevant din punct de vedere al calității artistice” și că
mult mai importante sunt “armonia
proporțiilor” și “minunatul simț artistic”.
Însă,
de partea cealaltă, Thomas Jones, pe atunci Universitatea Columbia a afirmat că
Pasărea este “prea abstractă și reprezintă o folosire eronată a termenului de
sculptură”, iar Robert Aitken, celălalt martor guvernamental, a spus ca “arta
ar trebui să stârnească o reacție emoțională și simțul estetic”, reacții pe
care, “în mod evident, Pasărea nu a reușit să le stârnească”. “Rodul muncii
mele legitime”
În
același timp, originalitatea sculpturii a fost pusă la îndoială, judecătorul
Waite suspectând faptul că toate cele cinci variante expuse de Brâncuși în
cadrul expoziției din Galeria Brummer erau identice sau copii ale aceleiași
creații. Ca răspuns la aceste acuze, Brâncuși a scris o scrisoare lui Duchamp:
“Funcționarii
vamali fac eroare de a crede că toate Păsările pe care le-am expus sunt la fel
toate și doar titlul diferă. Pentru a sfârși cu acestă eroare ar trebui să le
expunem public pe toate, iar abia atunci își vor da seama ce greșeală fac. Vor
realiza atunci că acestea sunt rodul muncii mele legitime și că scopul meu nu a
fost acela de a produce articole de serie pentru a face profit”. La rândul lui,
Steichen a depus mărturie în fața Curții că știe că Brâncuși lucra la acest
concept de peste 20 de ani, că îl văzuse lucrând în atelierul său exact la
lucrarea aflată în discuție și că “nu exista nicio o altă lucrare în bronz de
aceeași formă și dimensiune”. În plus, în cadrul unei mărturii trimise
Consulatului American pentru a fi folosită în proces, Brâncuși declara
următoarele: “Am avut pentru prima dată ideea acestei forme din bronz în 1910,
iar de atunci am reflectat pe marginea ei, şi am studiat-o îndelung. Am
conceput-o ca o creație în bronz, şi am făcut un model în ipsos. L-am dat apoi la turnat, împreună cu formula pentru
aliajul de bronz și alte indicații necesare. Când am primit forma turnată, a
trebuit să astup găurile de aer și miezul, să corectez defectele de turnare și
să șlefuiesc bronzul cu pila și cu un șmirghel foarte fin. Toate acestea le-am
făcut singur, manual; finisajul artistic presupune foarte mult timp și este
similar cu a lua totul de la început. Nu am permis nimănui să facă finisajul,
deoarece acest bronz era propria mea creație specială și nimeni în afară de
mine nu ar fi putut să-l facă suficient de bine încât să mă mulțumească”. Verdictul
unui proces care a redefinit înțelegerea artei: Și, chiar dacă Marcus
Higginbotham, unul dintre avocații Vămii a încercat să spună că “Brâncuși este
un minunat șlefuitor al bronzului, dar această calitate nu îl transformă
într-un sculptor”, în data de 26 noiembrie 1928, judecătorul Byron Waite avea
să citească verdictul. Un verdict în favoarea lui Brâncuși: “Obiectul luat acum
în discuție este frumos și simetric în formele sale și, chiar dacă pot exista
unele dificultăți în asocierea sa cu o pasăre, nu este mai puțin plăcut de
privit și de apreciat din punct de vedere ornamental, iar acum că avem dovezile
că este produsul original al unui sculptor profesionist și că, de fapt, este o
sculptură și o operă de artă în conformitate cu declarațiile persoanelor mai
sus menționate, susținem protestul și decidem că are dreptul la intrarea în
țară fără a se supune taxelor vamale. (…) Școala numită «de artă modernă» se
dezvoltă pe tendința de a reprezenta idei abstracte în loc de a încerca să
imite natura.
Indiferent
dacă suntem sau nu de acord cu aceste idei noi și școlile pe care le
reprezintă, noi credem că existența lor și influența lor asupra lumii artistice
trebuie recunoscute de către instanțele de judecată”.
“Brâncuși
vs SUA” a fost extrem de important pentru istoria artei de vreme ce a fost
primul care a început să schimbe formele prin care era legiferată arta modernă.
Este procesul care a influențat decisiv creșterea interesului pentru
investițiile în artă, chiar dacă a fost doar un prim pas dintr-un drum destul
de anevoios: de pildă, în 1931, o serie de tapiserii au fost taxate de către
vameșii americani pentru că erau confecționate din lână; iar în 1971, șase
sculpturi din lemn destinate împodobirii unor uși dintr-o biserică au fost
taxate pentru că, dacă urmau a fi
încastrate în uși, înseamnă că erau “obiecte utilitare”. În cele din
urmă, așa cum avea să declare Steichen după proces, “Pasărea însăși a fost cel
mai bun martor al său. A fost singurul lucru cu adevărat neprihănit din curtea
de judecată. Și strălucea ca un giuvaer.”
Cât
despre Brâncuși… 25 de ani mai târziu avea să-i fie contestată din nou
calitatea de artist. De această dată în România, propria țară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu