Când
l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci și cinci de ani, iar el
vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe
atunci secretar general al Ministerului Justiției și Horia Oprescu, directorul
Mișcărei Culturale a Municipiului București. În ciuda diferenței de vârstă,
m’am înfrățit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei românești,
laureat al premiului național de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu
un prețios și neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de
puternică până în ziua morții sale.
Într’o
seară, prin anul 1931, venise dela Brașov, unde funcționa ca procuror general
la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de
profesie magistrat. Sosise în aceiaș seară, venind dintr’o cursă în Orient,
Petrică Lateș, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când
vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă
pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.
–
Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.
–
Unde vreți voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase și lăutarii buni.
Ne-am
tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun și femei frumoase găseai
pretutindeni în București. Cât despre lăutari vestiți, erau câtă frunză și
iarbă.
–
Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur”?
–
Se aproba, maestre! Haidem la „Puiul de Aur”!
Era
o crâșmă micuță, așa cum întâlneai cu miile la București. Avea o curticică cu
un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereți
zăbrele de lemn alb încrucișate, cu zorele crescute ca niște șerpi verzui până
la acoperișul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia și firma,
erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniți și mustoși, păreau de aur.
Și dacă îți mai aducea patronul câțiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo
salată orientală cu tot soiul de verdețuri și mirodenii, sau niște murături în
saramură, tari ca sânii de fecioară și lucioase ca merele domnești, apoi nu mai
voiai să știi de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu și sifon la ghiață
aștepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuțele de brânză albă de
Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ți deschidă pofta de mâncare.
Cât despre țuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înșira pe tavă ca
dorobanții, servită în ciocănele cu gâtul lung și burtă umflată.
Masa
a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântător cu fraza
lui debordantă, torențială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături
și scăpărări, cu atacuri și eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai
spumoși oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În prezența lui nimeni
nu mai vorbea fiindcă toți îl ascultau fermecați.
Când
s’a sfârșit masa cu niște clătite gălbioare umplute cu dulceață de vișini, apoi
cu prune brumării dela Pitești și pepeni verzi de Ialomița, zămoși și dulci ca
zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la
armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colțatu, salutând respectuos
cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, țambalagiul, și de un viorist adus
de șale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche”. Melodii
bătrânești și altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea
gâtlejul și ascuțea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum
o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum
zboară el de obiceiu când te simți tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu
iubita lângă tine.
–
Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îți mai aduci aminte, Doamnă?” Dar ușor,
ușor, de-abia să se audă.
–
Să trăiți, Coane. Am înțeles. Vă servim imediat.
Se
auziră estompate câteva acorduri de țambal, un plânset scurt de vioară, urmat
de glasul insinuant și cald al țiganului. Nostalgica romanță, compusă pe însuși
versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna
ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădinița din strada Doctor Felix, de
lângă Piața Buzești. Ascultam mișcați, privind la poetul căruia ochii pierduți
în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.
Când
s’a sfârșit cântecul, maestrul l-a îmbrățișat pe Oprea Colțatu, strecurându-i,
după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum
arareori îl văzusem.
–
Ei, măi băieți! De-ați ști voi ce poveste are cântecul acesta!
–
Hai și ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.
Fără
să se mai lase rugat, Cincinat își începu spovedania, cu glasul grav,
baritonal, istorisind aproape în șoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani
în urmă.
***
Eram
student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de
speranțe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori
serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.
Într’un
sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole,
poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea
parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă
frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, așternându-le
ca un covor de foșnet peste aleile pustii și triste. Nici o ființă omenească în
tot cuprinsul parcului. Doar șuerul vântului printre ramuri despletite, un
ciripit fugar de pasăre sperioasă și câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe
oglinda lacului. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam
melancolia acelei înserări – „l’heure bleue” – cum atât de sugestiv o denumesc
francezii, când într’adevăr natura se îmbracă în albastru, roz și violet, mai
înainte de a se cufunda în întuneric.
Deodată
apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul
moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se
poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era
frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea
părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea
dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.
–
Sunteți parisian?
–
Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată
un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu
frunze moarte și alei singuratece.
–
Atunci sunteți de undeva din provincie?
–
Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.
–
Străin?
–
Da.
–
Din ce țară?
–
Din România.
–
Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească,
ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.
–
Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.
Am
rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul
parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi
oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de
vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia
compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.
Înserarea
ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur
că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că
dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea
năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea,
întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe
oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind
mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și
mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:
–
E foarte târziu și mă așteaptă gazda.
–
Ai dreptate. Să plecăm.
După
o oră trenul ne depunea în gara Parisului.
–
Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.
–
Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul
dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile
Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.
Avea
dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acută, nerăbdătoare.
Trecură
zile, trecură luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă
obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi
alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic
cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Amintirea ei mă ispitea ca o muzică
tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina
Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…
La
capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam
înapoi către țară. Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am
fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu,
procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea
rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea
întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu
monoclu, baston și pretenții.
Într’o
seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar
împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În
mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau
niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un
colonel cu soția. S’au făcut prezentările.
–
Procurorul Cincinat Pavelescu.
–
Doamna și Domnul Colonel M.
Doamna
păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată,
în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în
franțuzește:
–
Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult
în douăzeci de ani?
Adresându-se
soțului, îi spuse ascunzându-și cu greu neliniștea:
–
Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de
bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…
Colonelul
a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei.
Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri:
tinerețea.
Îmbătrânisem
amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl
ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a
povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum.
Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai
mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr
cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o
mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură
episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.
Când
a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am
strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun
tot ce gândeam. S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească
soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și
aerul nopții îmi făcea bine.
Ajuns
acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul
dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse. Este cântecul pe
care l-ați ascultat mai adineaori, e romanța trăită al cărei ecou mă va urmări
neîncetat, până la capătul vieții:
Îți
mai aduci aminte, Doamnă?
Era
târziu și era toamnă
Și
frunzele se’nfiorau
Și
tremurau în vântul serii
…
Ți-aduci
aminte și de seara
Cu-amurgu’acela
violet,
Când
toamna-și acorda încet
Pe
frunza-i galbenă, chitara.
Pe
lac ce’n lună s’argintase
Încet
o lebădă trecea
Și
pata-i albă se pierdea
În
noaptea care se lăsase.
…
Era
târziu și era toamnă …
Îți
mai aduci aminte, Doamnă?
Maestrul
tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toți laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă
dimineață își revărsa zorile asupra Bucureștilor.
***
La
cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat
Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze
în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:
„Îți
mai aduci aminte, Doamnă?”
J.
N. Manzatti
(sursa internet)
