Handicap

Una din ultimele achiziții la problemele de sănătate ale mele e și ceva de natura reumatismala. Normal ca e o supărare.  Insa mi-am amintit ca prin clasele primare am studiat și eu pianul cu o ruda mai de departe, doamna Penca Nedef. Nu prea le am eu cu muzica dar am ajuns totuși sa cant la patru mâini cu profesoara mea, evident lucrări mai ușoare.

Ce mi-a revenit în minte e fizionomia ei, femeie foarte în vârsta, foarte grasa, care abia ajungea după ce ne servea cu dulceața sau alte dulciuri pe mine și pe cine venea cu mine la lecție  la scăunelul din fata marelui instrument.

Se așeza greoi, oftând  ridica cu greu capacul iar în momentul când apăreau clapele toată acea ființa devenea alta. Mâinile acelea contorsionate de boala, începeau sa joace sprințar pe clape, fata i se lumina și toată casa era cuprinsa de vraja măiestriei sale.

La Tulcea am mai avut șansa sa cunosc tot în calitate de profesor un astfel de artist, domnul profesor Eugen Bratfanof, harul sau plutea în sala de clasa. Se simțea alături de zgomotul focului din Godin iarna și forfota de pe caprele speciale din lemn pe care călăream fiecare cu planșeta pe care era foaia de desen, caietul sau plastilina sau lutul...Spre vara era forfota din cartierul în care era școala ridicata de marele spion Moruzov. Cel care a avut ca iubita pe fiica fratelui sau. Spioana și ea, a murit din câte am auzit la cutremurul din 1977. Dar școala era un mare motiv de iertare a păcatelor acelui om.

Erau idioți mari și pe vremea aceea o cretina în funcție de decizie i-a refuzat acordarea definitivatului în învățământ profesorului meu. Poate ca asa a fost mai bine, decât sa piardă timpul cu multe loaze, a putut sa creeze mai mult, dar evident cerbicia idioatei l-a costat mult pe sensibilul artist…

Amintirea clipelor de vraja din fata pianului la care evolua bătrâna reumatica mi-a deschis speranța ca încă sunt la început  Toate vin parca după un program din hardul din noi, programat de ceva, indiferent cum se numește dar care adeverește una din singurele constatări ale tuturor generațiilor care au hălăduit pe planeta asta, exista un Dumnezeu.

Ca oamenii sunt diferiți e tot din program, de aceea El poarta un nume diferit. In esența programului, e răsplata pentru bine și rău care poate dura preț de mai multe generații  e scurtul drum al fiecăruia de la apariție la neființa. Nu cât durează drumul contează ci cum se desfășoară  cât de grea e conștiința care nu se știe ce se întâmpla cu ea, ca material nimeni nu ia nimic cu el. Mai erau unii care își umpleau groapa imensa cu sclavi, cai, aur, dar pana la urma jefuitorii după sute de ani luau totul și mai și distrugeau tot edificiul. De multe ori aparenta figura impunătoare a unor indivizi fără har și inteligenta devine ulterior handicap pentru urmașii lor. Câți nu au fost în prim planul lumii și au rămas pete mizere pe fresca nepictata a istoriei omenirii, erau de fapt, timpul o arata niște handicapați ca atâția de azi...

La Tulcea când stăteam la casa am avut o chiriașa Filipescu Claudia, fosta profesoara de limba rusa. Atâta m-a îmbiat sa învăț aceasta limba dar eu m-am mulțumit cu minunatele ei povesti al căror farmec era dat de accentul ei specific de vorbitoare de rusa. Mormântul ei cu o poza în care sta parca încolăcita lângă fostul soț, un bărbat frumos,  cu mustața,  mort de tânăr și căruia i-a rămas credincioasa fără sa se recăsătorească  e prin acea poza care parca e montata acuma, un ceva palpabil ca a existat. Venea la mine zicând cu emoție „Bau !!” și Bau i-a rămas numele pana în 1969 când a murit. Au venit niște rude, au luat ce avea pe acolo. Căsuța  fosta prăvălie în vremile de aur ale alor mei de la Tulcea s-a umplut de păianjeni și darapanis, a venit demolarea, a dispărut și ea dar poza aceea e asa de clara și pătrunde în amintirile mele cu ascuțișul unei lame de bărbierit...

Supărarea ca nu am ascultat de povața ei a fost în Altai-Rusia unde o imensa piața era plina numai cu plante medicinale, acolo aerul e și el medicament...Sa umbli ca surdo-mutul când ai vrea sa afli cât mai multe e un mare handicap, și ramai într-un fel handicapat....ca nu ai avut bagajul lingvistic necesar sa explorezi acea lume în care nu vei mai ajunge niciodată....

Mai era imensa biblioteca de lângă Ambasada Rusiei care conținea traduceri din toate domeniile, ei au avut o politica fantastica de  traducere a unui număr imens de lucrări din toată lumea în limba lor.

Poate am avut și o mica satisfacție totuși la Conferința din Rusia dedicata catinei albe: am avut pentru prezentarea mea o tânăra și foarte frumoasa traducătoare tipic slava, care la fiecare fraza în limba engleza îmi urma cu traducerea în limba rusa, ceea ce îmi dădea o mare satisfacție. Diletantul are marele avantaj de a gusta plăcerea a ceea ce consacratul, având parte de acel ceva permanent poate chiar e agasat de acel ceva...poate de aceea diletanții au făcut poate la fel de multe ca și consacrații în toate domeniile vieții fiind mănați mai putin de zeul Ban și mai mult de pasiune.  Chiar dacă în copilărie am lenevit, iată ca mai adaugăm o limba de mare circulație la cele în care au fost traduse lucrările mele: chineza, engleza, germana, franceza, spaniola și dacă engleza ma avea ca translator, restul dovedesc ca ceea ce am conceput nu e de lepădat dacă se considera utila traducerea în aceste limbi de mare întindere geografica...

Încep și eu sa uit de reumatism și sa fiu demn de profesorii mei, pentru ca slab e elevul care nu își întrece maestrul, spunea Leonardo Da Vinci, dacă nu ca meserie măcar ca putere de a învinge greutățile vieții...zic eu...