Podul tizului meu

Nu de foarte multe ori am plecat in copilarie si adolescent fiind cu trenul de la Tulcea spre Bucuresti. In 1978 am plecat si cam dus am fost. Drumul mereu spre vechiul regat era de cele mai multe ori cu trenul. Iubesc calatoria cu acest mijloc de deplasare. Imi amintesc gara veche din Tulcea cu trenul tras din vreme la peron ca e cap de linie doar. Aburul care invaluia totul ramanand in urma cand locomotiva pufaind inainta voiniceste spre tinta calatoriei. Prin valatuci apareau si dispareau ca in memoria mea de azi mama, tata, bunica, fratele meu dupa caz, déjà primii trei imi apar doar in norii diafani ai amintirii… Descult pe bancheta, apoi pe varfuri pe masca ce ascundea reteaua de incalzire a vagonului eram mereu prezent la geamul deschis in falfaitul perdelelor inscriptionate cu CFR. Sfidam uneori eterna avertizare: E pericolosso sporgersi! Tot timpul credeam ca se poate sparge ceva dar nu intelegeam ce. Nu era timp de logica era asa de minunata lumea ce se vedea prin fereastra deschisa spre afara! Ajuns la destinatie era o problema cu spalatul fetei si mainilor care erau si cu un puternic strat de negreala si cu iz de zgura. Am participat in scoala generala la doua concursuri de cultura generala cu subiectul „Oameni de seama ai tehnicii romanesti”: Anghel Saligny si Traian Vuia. Si acum tin minte detalii care fac sau mai corect faceau cand era Romania Romanie mandria natiei de atunci… Cand plecam, dorobantii asemeni celor de pe Monumentul tulcean imi dadeau onorul, un semn ca gata am parasit Dobrogea draga. La venire vederea lori mi dadea semnalul ca gata nimic nu ma mai desparte de casa, sunt in Dobrogea mea. Cel mai lung pod din Europa continentala si al treilea din lume asta era in 1895 minunata realizare a unui geniu roman. 15 locomotive de fonta pufaind voiniceste au trecut podul evident toata floarea trantorimii romanesti cu staif putini romani restul oameni de afaceri si polititruci slugi ale altora au acaparat momentul. Amaratul meu tiz, cu inima purice poate ca sa nu fi fost lucrat de servicii sta demn intr-o barca acolo unde calculele aratau fragilitatea maxima a impunatoarei constructii. Si a fost bine ! Ma mir cum in toata furaciunea asta de 30 de ani aproape, nici un intreprinzator, politician, demnitar, om de afaceri, sau alta lichea de acest calapod nu a pus labele pe ceva milioane care ieseau de la fier vechi pentru minunata dantelarie. Sa dea Dumnezeu sa nu cobesc, azi de la ai nostri dar mai ales de la toate combinatiile in care avem statut de eterni looser-i in care ne-am bagat te astepti si la asta… Mai ales ca daca mai intreaba un copil si cel cu care e stie sau vrea sa ii spuna afla cu stupoare ca inainte romanii erau in stare sa faca poduri, Doamne chiar asa!

Mandria mea e ca podul amintirilor mele, e creatia unui tiz al meu, mai norocos, un Anghel! Asa oameni daca erau majoritari altfel ar fi fost tara si lumea azi! Dar Anghel al nostru era intr-o barca, mic si umil la mijloc de maret fluviu, milenarul Danubius in zeflemeaua marilor spirite si oameni ai neamului mai mult sau mai putin neaos romani. Ce bucurie ar fi fost daca se naruia marea constructie atunci dar ea a dainuit; a fost calea de carat bogatiile tarii spre vest sau la porturile tarii… Imbogatind pe unii aducand la disperare pe majoritatea celor care munceau pentru ele… Majoritatea constructiilor portuare fiind tot creatia originalului tiz al meu. S-au construit gari la zeci de kilometri de sate ca nu taranul conta ci magaziile pe care in pustie doi soldati cu gloante de razboi indepartau pe oricine isi revendica munca… Asa ciulinii baraganului nu pupau bogatiile aducatoare de averi imense doar unora… Dar orice ar fi pentru mine podul este al meu. Credinciosi dorobantii imi prezentau onorul la sosire si plecarea de acasa… Am inca in nari izul acela de zgura si parca mainile mici sau marisoare au impregnate si cum pe ele negreala, ca era o vorba de duh care spunea ca trenul te face murdar ca sa vezi cat de greu e de condus, sa ai si tu o farama din experienta de a fi fost mecanic doar pe durata drumului… Atunci nu doar conductorul conta mai era cineva care baga carbuni ca sa aiba cu ce arde cazanul in care la opriri din instalatii speciale locomotiva primea apa necesara continuarii drumului. Fiind drum secundar linia electrica nu a fost intinsa niciodata pe cea mai veche cale ferata din Romania de acum Medgidia-Babadag, apoi continuata tot de turci la Tulcea si ei tot pentru carat bogatiile se vede treaba ca au facut acea investitie de demult. Linia electrificata e decat pe magistralele principale, cum e Bucuresti Mangalia. Acum deci de la Medgidia doar locomotive Diesel au luat locul romanticelor mele pufaitoare...