A fost odata

Aceasta fotografie este o amintire draga mie, mama cu fratele meu mic in brate, era mic de tot, bunica si sora ei mai mica. Primul sot al matusii era invatator, dat disparut pe front, ca atatia ca el, carne de tun in razboaiele mondiale ca cei de meserie trebuiau sa ii comande deci nu serveau liniile cele mai expuse!!!

Al doilea sot al matusii, in fotografie, cu care au trait pe undeva langa Oradea scolind multe generatii, asa de mult ca la un moment dat au schimbat primele doua cifre de la deces pe mormantul facut din timp din 19 in 20… Eu si in spatele nostru...  casa din ceamur, savantii care azi spun multe si cornute zic cum ca o casa de pamant e cea mai minunata pentru om, chiar postuman cum a ajuns dar carnea vie nu se altereaza asa de usor ca mintea. Mintea pluteste azi intre miliarde de informatii dar carnea, oasele au cam ramas cum le-a facut natura, Dumnezeu, cine le-o fi facut ca parca a uitat acum de noi. Poate si atata eu, atata prostie si autodistrugere ne fac sa ne meritam soarta asa de plina de scliviseala, aiureala si hotie. Fotografia a supravietuit. Frumos a spus acest mare roman, Nicolae Iorga, mai sunt eu si fratele meu, acum mari, si o data cu noi vor mai muri o data si mortii nostril dragi. Unii uitati de timp ca matusa si unchiul, altii prea repede ca mama, casa aceea din spate, din ceamur, mostenire de la bunicii ei demolata, pricinuind o parte din durerea care i-a adus prea repede sfarsitul. Imi e dor de copilarie, de oamenii care mi-au facut-o frumoasa, de ordine, de respect, de competenta, de oamenii care conform fisei postului lor au contribuit la ce sunt azi. Doar parintii nu au o fisa a postului, nu au contract de munca, nu au decat ziua angajarii, data nasterii copilului. Toata viata sunt parinti, care sunt oameni, care nu Dumnezeu cu mila… Cat as da sa mai traiesc o secunda live aceasta poza… Timpul e cel mai necrutator judecator, cea mai buna sita si nu da posibilitatea de a fi posibila previziunea a ce se va intampla. Si oamenii sunt rai, nemernici, lacomi, hoti invidiosi si poate de aceea fiecare generatie spune ca se merge spre mai rau. Viata insa e frumoasa, cat ai amintiri frumoase, oameni dragi de care sa iti amintesti cu recunostinta si placere. Cand eu si fratele meu nu vom mai fi si fotografia asta nu va mai valora nimic. Azi e ceva de cosmar, miliarde de instantanee, virtuale ce e drept. In aceasta imbulzeala de imagini greu cred ca cineva mai are acest sentiment al meu de multumire, recunostinta, regret, dar si de implinire ca mai pot sa inchin un gand, o amintire pioasa alor mei, casei in care m-am nascut mie si fratelui meu asa cum pe maini minunate fiind am fost surprinsi in fotografia aceasta…