Un canal, cateva drumuri...

Student fiind, veneam acasa, la Tulcea, de obicei cu personalul de noapte. Nu stiam ca fac antrenament pentru somnul unic, leganat pe cele doua locuri strimte alaturate la vagoanele tip salon cum le zicea pe atunci, pentru naveta grea de mai tarziu! "Saloanele" astea m-au salvat odata fiindca atipind, m-au trezit si speriat, aproape de Medgidia, glasurile dogite ale unor rrome care ma inconjurasera cu calabalacul si fustoaicele lor. "Haidi fa ca iote iaste canalu' Marea Dunarea Neagra!" Cu toate ca nu era "democratia" de acuma, ochii sclipind in noaptea cu luna si lucirea apelor reflectata in ei, ai celor din jur m-au aparat de pierderea catorva bulendre, cursuri si mai ales acte, ca de bani oricum nu putea fi vorba...

Azi sunt aniversati ceva ani buni de cand poporul asta a facut ceva maret, Canalui Dunare- marea Neagra, evident azi cu deja binecunoscuta scarba a bastarzilor care nu fac nimic dar barfesc, cum ca asa si pe dincolo.... Cu sacrificii, cu pierderi dar poporul asta nu a distrus, a facut!

Si mai sunt 35 de cand acelas student la agronomie a mers la piesa „Niste tarani” de Dinu Sararu, la Teatrul Mic unde intamplarea a facut sa intalneasca viitoarea lui sotie. Atunci s-a pornit o alta cale semanand intrucatva cu acel canal, a fost mila 0 a unui fagas al vietii care merge, dar fara o directie fixa, la cheremul atator daca, dar proiectata cred undeva acolo sus. Un proiect modest dar care pentru noi, cei doi protagonisti ai acelei seri e unic si ireversibil... Ce simpla dar totodata  complexa e viata cu cele doua coordonate totdeauna necunoscute dinainte: spatiul dar mai ales timpul...