Din pacate, chiar cu un ultramodern muzeu aproape de bustul
lui Spiru C. Haret care acolo in intersectia unde l-am gasit cand am ajuns
prima data mic copil poate, imaginea strazii care te duce la fostul meu liceu
este dezolanta. Cocheta cladire care gazduia pe vremurile cand eram elev Casa
Corpului Didactic este in curs de demolare, in soarele arzand mergi pe ceva
care nu e nici ulita nici alta cale de circulatie care sa intre in
nomenclatorul actual al drumurilor urbane. Scoala este asa cum o stiam dar rece
fara vuietul specific culoarelor si scarilor unde forfotesc copii care acolo
devin adolescenti si se formeaza pentru a deveni oameni! Se cam plang toti ca
batranul Spiru C Haret nu prea mai este de folos pentru mobilizare invatamantului
in déjà eterna tranzitie…
Incet,
incet incepem sa ne animam si noi ajutati de cateva reviste Aspiratii cu
tabloul editat la absolvire. Unii si unele sunt neatinsi de picatura
chinezeasca a timpului, altii am fost mai erodati de greutatile vietii. Intram
in clasa care a suferit diferite transformari acum panta amfiteatrului e spre
strada cand a fost odata invers! Glume,
catalogul, cei cativa profesori care au raspuns invitatiei inimoaselor
organizatoare, scurte flash-uri ale vietii de pana acum rostite cu emotie de
fiecare fost elev ajuns pe 15 septembrie iar in banca, de data aceasta nu doar
cu un profesor. Din pacate de pe tabloul clasei din Aspiratii sunt unii absenti
definitiv de pe asta lume. Ca si pe 7 septembrie la intalnirea cu fostii colegi
de facultate parca mai ales cei plini de viata, de o energie debordanta nu mai
sunt. Dupa un ritual care s-a inradacinat la astfel de intalniri se tine un
moment de reculegere, acum dedicat laolalta profesorilor si absolventilor care
au murit. Moartea deci niveleaza categoriile. Chiar daca din profesori sunt
unii care incearca sa devina un tot cu absolventii, amintirile, timpul petrecut
impreuna nu ne lasa sa nu respectam diferenta nu numai de varsta dar si de
rang, toate amintirile, bunul simt nu te lasa sa te tragi de bracinari cu
cineva care te-a invatat ceva, poate azi s-o intampla asa ceva dar la ce a
insemnat aceasta scoala centenara la vremea noastra nu e posibil asa ceva.
Aparuta demult monografia liceului arata negru pe alb ca Sotirestii din care se
trage bunica mea de la Tulcea fiind de fapt unchii ei au contribuit la
infiintarea locasului de invatamant cu bazele puse sub administratie otomana.
Nu cersind bani ca azi ci infiintand, atragand din putinii profesori existenti
atunci si ce mandri eram ca tatal academicianului hatru dar eminent Moisil a
fost pe aici. Azi cine mai stie fara gadget cine o mai fi fost si asta, pe unde
si ce a jucat…
Parca
imaginea dezolanta a strazii cu cladirea fosta cocheta in paragina demolarii nu
mai impresioneaza fiecare dupa poze vorbeste cu fiecare pana la restaurant care
la fel e animat de noi, destul de putini, tacuti cu motive de restrictii la
alcool mai ales de aceea acea crestere de zumzait, de tonuri de hohote nu mai
acopera muzica minunat aleasa dintre aceea ce ne-a jalonat tineretea. Am plecat
pe la Biserica Bulgareasca mi-am amintit ca uitasem pe masa o carte scrisa de
fostul nostru profesor de limba germana domnul Aurel Enica. Cartea statea
cuminte unde o lasasem, mai erau cativa colegi si organizatoarele care trebuiau
sa incheie ce era de incheiat cu prestatorul de servicii. Abia dupa ce am ajuns
pe unde viata m-a umblat, dupa ce am cunoscut profesori universitari, oameni pe
drept ajunzi acolo unde meritau la Academia de Stiinte Agricole si Silvice etc.,
oameni de cultura precum Ludovic Spiess in calitate de ministru la cabinetul
caruia am fost de serviciu de doua ori si atatia altii, abia retrospectiv
privind am un sentiment de mandrie ca am avut parte in toata perioada de elev
tulcean de niste profesori deosebiti si care au sapat in ceea ce era un bot de
carne un bun candidat la meseria de OM. A doua zi o plimbare scurta prin balta,
nuferii atat de albi si diafani, lebedele cu decolare de avioane supersonice,
un timp frumos amintiri ale unor timpuri care au trecut frumos zic eu si cu
folos. La vraful de amintiri legate de tinerete, formare, Tulcea se mai adauga
aceste zile de inceput de scoala pentru altii care dupa cum spune aproape toata
lumea la unison, lucru atat de greu in Romania dezbinata de azi ca nu mai au
parte de ce am avut noi. Noi care iata suntem inca in masura sa ajungem din
zece in zece ani la templul in care s-a transformat scoala, liceul, facultatea
toate cele care ne-au dat patalamalele pentru ceea ce suntem azi. Nu ele ci
oamenii care au lucrat acolo. Marele Nicolae Iorga a spus ca odata cu noi mai
mor odata mortii nostrii. Incet viii de demult, copiii, adolescentii, maturii
apropiati sau doar meteoric aparuti in viata noastra se duc. Fiecare ne-a
influientat, ne-a trezit varii sentimente. Acum poate e o cursa in timp si nu
pot sa nu ma bucur ca cei care pregatesc astfel de evenimente nu omit acea
reculegere pentru fosti, exista asa cum inainte repectul tinerilor pentru cei
mai in varsta exista si nu era predat niciunde, exista deci in noi undeva in
minte sau suflet un sipet mai mare sau mai mic unde se aplica vorbele marelui
savant zdrobit undeva pe o sosea de micimea unui popor care nu a putut avea ce
ii trebuia ca sa lase geniul sa mai creeze, sa mai faca ceva inegalabil pentru
noi, pentru omenire. Aceasta e viata, sa ne bucuram pentru ca asa cum zice
cantecul de pe buzele noastre de acum 40 de ani maine vom ajunge tarana !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu