Urat
cand cei pe care ii avem undeva in panteonul mintii noastre devin rufe murdare
spalate in troaca porcilor de porcii care traiesc din asta. Pe de alta parte
unul care a spus "prosti v-am lasat si prosti va gasesc si acum"
despre poporul lui din seva caruia a reusit sa intre in Panteonul Universal
inseamna ca a avut ceva inuman. Karamazovii aveau un tata de pus in icoana fata
de un asemenea... geniu fara suflet....
......................................................................................................
În
căutarea tatălui pierdut. Un film despre John Constantin Brâncuşi Moore, fiul
nerecunoscut - ADEVĂRUL
24
februarie 2017 (sursa internet)
Gata,
ne-am plictisit de Cuminţenia pământului. După ce ne-am făcut că ne întoarcem
buzunarele pe dos, am pus-o în custodie la MNAR, ne-am spălat pe mâini. Bon
débarras, zic francezii. Cu ceva mărunţiş de la oameni în buzunar, ca o mică
cerşetoare ce este, şi cu promisiuni de la guvern că se vor găsi 11 milioane de
euro pentru ea. Mai vorbeşte cineva despre asta? Să vorbim atunci mai bine
despre o poveste tulburătoare.
În
memoria colectivă, Brâncuşi e acel ţăran din Hobiţa care, plecat la 28 de ani
pe jos spre Paris, a îngenuncheat New York-ul cu „Pasărea“ sa măiastră şi a
subjugat zeci de femei, într-o viaţă de „călugăr“. Agenda publică are minte
scurtă dar, una peste alta, în toată efervescenţa creată de campania (eşuată)
în jurul sculpturii Cuminţenia pământului, râvnită de statul român, s-a mai
umblat niţel le mitul brâncuşi, s-au mai desfăcut nişte legende, s-a mai spus
lucrurilor pe nume, s-a pus o lumină creativă, nu doar idolatră, ci şi
iconoclastă, peste figura confiscată, de multe ori naţionalist şi kitsch-ist, a
lui Constantin Brâncuşi. De pildă, specialişti recunoscuţi, precum Doina Lemny
de la Centrul Pompidou din Paris, au explicat că n-a fost niciodată vorba ca
Brâncuşi să-şi lase atelierul moştenire statului român, sau au ieşit, de pildă,
la iveală lucruri mai lumeşti, care coboară zeul pe pământ: în timp ce i se
atribuie, între altele, o idilă cu Maria Tănase, puţină lume ştie că, din marea
iubire cu pianista Vera Moore, Brâncuşi a avut un fiu, de care n-a vrut să ştie
şi pe care nu l-a recunoscut niciodată. Am scris deja despre iubirile lui
Brâncuşi şi despre fiul său nelegitim aici.
Pentru
a celebra ziua Brâncuşi (născut pe 19 februarie 1876 la Hobiţa, stins din viaţa
pe 16 martie 1957 la Paris), Institutul Cultural Român de la Paris a programat
la Sala bizantină a Palatului Béhague proiecţia filmului documentar „A la
recherche du père perdu”, realizat de cineastul franco - român Ionuţ Teianu şi
produs de Tudor Giurgiu. Un film tulburător.
John
Constantin Brâncuşi Moore: un bătrân de 80 de ani, altădată talentat fotograf
oficial al cabaretului Crazy Horse, îşi duce zilele precar, într-o cenuşie
suburbie pariziană, într-o casă aproape în paragină, sub acoperişul căreia, în
cutii de carton, îngălbenesc, neumblate, superbe scrisori de iubire şi fotografii
fermecătoare din tinereţea mamei, pianista Vera Moore. Un teribil secret de
familie a îngropat acest trecut fabulos nu atît în uitare, cât într-o refulare
bine camuflată în neputinţă, în blazare, într-o amarnică şi tristă indiferenţă.
În
actul de naştere al bătrânului, emis la Londra în 1934, scrie, în dreptul
numelui – „Moore“, iar la prenume – „John Constantin Brâncuşi“. În dreptul
mamei e trecută Vera Moore, iar în dreptul tatălui – nimic. John Constantin
Brâncuşi Moore n-a fost niciodată recunoscut de celebrul său tată, iar mama sa,
pianista engleză Vera Moore, a respectat toată viaţa dorinţa sculptorului. În
casa lor, pentru mamă şi fiu, filiaţia, numele tatălui erau subiecte tabu.
Taina, ştiută dintotdeauna, a trecut în cotidian, cu o banalitate răvăşitoare:
John Constantin Brâncuşi Moore îşi conducea mama la uşa casei lui Brâncuşi care
o închidea crunt, fără nicio privire către fiul care rămânea în stradă. John a
acceptat această situaţie, de fiu nelegitim. Niciodată n-a fost interesat de bani,
n-a făcut demersuri ca să-l moştenească, nici la moartea lui Brâncuşi, în 1957,
nici la moartea Verei, mama sa, în 1997. Nu şi-a dorit gloria publică, n-a
acceptat nicun interviu, el, fotograful oficial de la Crazy Horse n-a scăpat
niciun portret de-al său în presă. Până într-o zi, târziu în viaţă, când un
cineast francez cu rădăcini româneşti îî propune un film.
Filmul
lui Ionuţ Teianu acompaniază, cu o cameră blîndă şi o naraţiune justă, aproape
tandre prin tuşele de umor, demersul bătrânului de a sparge secretul acceptat
ca pe un dat al destinului. Înainte de a-şi încheia socotelile cu viaţa, John
Constantin Brâncuşi Moore a vrut să-şi revendice, în mod public, paternitatea
refuzată. Pe de o parte s-a adresat justiţiei, punând în braţele avocatului său
dovezi firave, scrisori de iubire, fotografii, şi încredinţarea că e un demers
sentimental, moral, şi nu unul financiar. Pe de altă parte, a plecat în
căutarea tatălui pierdut, străbătând, la 80 de ani, un dureros drum iniţiatic.
Ionuţ
Teianu şi Doina Lemny la proiecţia filmului, Palais de Béhague, Paris
Ionuţ
Teianu îi filmează gesturi mărunte şi esenţiale: pentru prima dată la locul de
odihnă a tatălui din cimitirul Montparnasse, John Constantin Brâncuşi Moore se
aşează frust pe piatra de mormânt şi-şi aprinde o ţigară. E un loc de
pelerinaj, ca-ntr-un muzeu al tuturor. Cu autoderiziune şi mândrie dureroasă,
bătrânul scoate paşaportul şi le arată vizitatorilor de moment ai celebrului
sculptor identitatea sa nerevelată. Într-o altă secvenţă, halucinantă, în casa
lui ponosită, de om singur, bătrânul şi unul dintre cei doi fii ai săi, privesc
împreună pe internet vânzarea la licitaţie a unei lucrări de Brâncuşi.
Sculptura se vinde cu peste 7 milioane de dolari, la New York.
Sensibilă,
picturală, scriitura filmică a lui Ionuţ Teianu, care alătură de cîteva ori,
poetic, discret, fără ostentaţie, portretul bătrânului fiu şi imaginea,
păstrată în arhive, a bătrânului sculptor, în gesturi aproape identice,
reuşeşte să treacă dincolo de anecdotica acestui caz. „În căutarea tatălui”
pierdut nu pune deloc accentul pe faptul că, dacă filiaţia ar fi recunoscută de
justiţie, fiul lui Brâncuşi ar avea dreptul la jumătate din ce a lăsat celebrul
său tată. Miza filmului e altundeva, şi e tulburătoare: cum se desface o taină
de familie, cea dintre un fiu anonim şi scăpătat, aflat la apusul vieţii, şi un
tată intangibil, celebru şi nemuritor.
Sigur
că realizatorul, cineastul Ionuţ Teianu, a avut simţul personajului de film,
autentic şi emoţionant, şi „l-a exploatat” empatic în situaţii care te fac şi
să râzi şi să plângi. Dar participând la acest film John Constantin Brâncuşi
Moore a câştigat şi el ceva, ceva de care n-a avut parte o viaţă întreagă. Când
cineastul l-a dus în satul Hobiţa, pentru prima şi ultima oară în viaţa sa,
John Constantin Brâncuşi Moore şi-a întâlnit în mod spontan rudele dinspre
tată. Cadrul în care fiul lui Brâncuşi şi bătrâna ţărancă din Hobiţa stau la
masă, în grădină, şi filozofează de-ale vieţii, fiecare în altă limbă, are ceva
dintr-o împlinire simplă a destinului, nespectaculoasă, uman esenţială.
John
Constantin Brâncuşi Moore s-a stins din viaţă pe 11 noiembrie 2016, la puţin
timp după încheierea filmărilor. La Hobiţa, un colţ pierdut din lumea largă,
care n-avusese nicio şansă să facă parte din orizontul vieţii sale de până la
80 de ani, bătrânul a trăit clipa în care cineva l-a privit ca pe un fiu. Fiul
lui Brâncuşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu