Amintire

Am avut onoarea sa am ca profesor un mare botanist, Vasile Ciocarlan. Am avut la examen in anul I familia liliacee din care fac parte ceapa, crinul etc. Nefiind tocilar am epuizat repede consideratiunile botanice si am trecut la minunea ce este ceapa in viata noastra, crinul care a fost ales ca simbol al regalitatii in Franta etc. Cu acelas zambet cu care a inteles un coleg congolez ca limba romana nu ii permitea sa se dezlantuie, lasandu-i posibilitatea etalarii subiectului in franceza limba in care botanica lui a suferit crunt, mi-a acordat nota 7. In toamna am fost ales, din economie, fiind tulcean sa ma alatur echipei catedrei de botanica in realizarea unui contract privind cartarea buruienilor in Delta la Rusca si alte zone, aproape de Maliuc. Am ramas in legatura cu domnul profesor si cand am pregatit teza de doctorat, materialele pentru conferintele la care am participat mi-a pus la dispozitie lucrari botanice recente achizitionate de domnia sa la fel cum singur isi platea si tiparirea unor opere de mare valoare. L-am intalnit odata in tren la Turnu Severin, fiind aproape de 80 de ani, venind de la cercetarea in teren privitoare la un contract. Ultima data cand mi-a povestit greutatile unui fiu de taran cu multi copii din zona Neamtului pentru a ajunge ce a ajuns am iesit din camaruta ticsita de volume de botanica din care disparusera fostii sai colegi si a voit sa dea cheia unei mai tinere profesoare. Erau niste noi studenti cu scaune scoase din laborator ca sa nu se oboseasca si unul pufnind in ras a intrebat niste colege "cum o cheama ma, pe aia?", niste vene la gatul profesorului s-au intarit, a deschis usa incaperii unde se tinea examenul si a lasat cheia. Pentru noi era o mare realizare sa trecem de botanica, biochimie, mecanizare etc. Am mers o bucata de vreme si atunci am aflat de greutatile pentru un copil sarac sa faca scoala normala, sa ajunga acolo unde ajunsese. Aceasta este adevarata istorie ce am trait-o. Oamenii ca domnul Ciocarlan, atatia altii au adus Romania unde a fost!

Muscata nu se lasa

 Doinafotografiaza:

Februarie cu bucurie chiar in pandemie

 

De ziua mamei mele

(Magazin Istoric de astazi)

Trimisesem mai de mult materialul de mai jos, am avut onoarea sa primeasca bun de tipar intr-un spatiu mic, evident; este o publicatie la nivel national dar chiar in luna si in preajma aniversarii zilei de nastere a mamei mele. Eram tanar, nu am constientizat drama din sufletul mamei mai ales datorata demolarii casei parintesti si am credinta ca cele cateva randuri aparute acum reprezinta o umila si din inima reparatie in ce ma priveste. Odihneste-te in pace iubita mea mama!

Eu am trimis urmatoarele!

Fotografia

Motto:Traim nu cum am dori ci cum putem

Un paradox in ziua de azi, in era postumana care creaza distanta intre consumatorism si sufletul solitar: Exista mii de fotografii materiale sau virtuale in lumea fiecaruia care are ce manca, are cu ce sa isi cumpere cat de cat ce vrea, are o casa, are un dulap sau calculator al lui sau alte facaturi de ultima ora cu memorii din ce in ce mai gigantice... Dar cine era sau este mai bogat ? Cel care detine mii de imagini cu familia, din trecutul lui, cu EL, de pe unde a trecut, ce a vazut, ce va sa vada, sau cel care intr-un portofel ponosit de atata purtat si asudat, intr-un carnetel, intr-un document de identitate, intr-un sertar, sub perna, in buzunar sau altunde pastreaza cu sfintenie o FOTOGRAFIE care e tot ce are mai minunat, e ca valoare poate mai mult decat viata lui. Un bonsai fara frunze si doua dimensiuni. Fotografia poate fi a unei fiinte dragi a lui, a unei familii sau a unui obiect nepretuit pentru detinator. Cine e mai bogat : cel care cu o atingere de deget azi are intr-o galma de materie mii de fotografii, imagini de fapt afisate virtual sau cel pentru care prima si ultima grija pe lumea asta este sa stranga in mana, sa mai vada odata o unica si nepretuita pentru el FOTOGRAFIE. Da, acesta e omul modern, pierdut intr-o imensa padure de informatii, imagini, poate pseudo-sentimente dar care de cele mai multe ori ajunge cum se zice de demult sa nu mai vada, sa nu mai simta minunata padure la distanta de el din cauza unui numar foarte mare de copaci. Care ii distrag vazul si mai ales sufletul…

 

 Evident din lipsa de spatiu au publicat totusi ceva, Aseara au dat un film cu Diezel Washington  care a avut un motto: Cele mai importante zile din viata ta sunt ziua in care te-ai nascut si ziua in care afli de ce. M. Twain

 

4 fevruarie Ziua mondiala de lupta impotriva cancerului

Lupta maaare de toot! 

Birocratii mai au o zi de tocat banii. Rabdare optimism si zambet (roz)… ce sadism; se coloreaza pe bani nu… cladiri zamislitoare de ce e mai rau parlament, guvern etc. in… roz. Vorbe, bani aruncati pe coctail-uri, sedinte, banner-e si alte scorneli, in timp ce pandemia e rai pentru cocoana cu coasa sa adune amaratii care de frica nu se duc la doftori si umplu statisticile cu cei dusi covit sau noncovit ca vitele… Frumos: atatea organizatii, birocratii, emanatii pentru papat banii cu care s-ar putea face altceva dar cui ii pasa… Asa sa va ajute Dumnezeu la cei care din orice castigati… si birocratizati… !!! Nemerenicilor !

Astazi 23.05 RRA

 

Teatrul Naţional Radiofonic • Casa de pe Rumba de Jurii Kiranov. Regia artistică: Dan Puican. În distribuţie Ştefan Iordache şi Carmen Galin. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din anul 1980

Unchiul Vania de A.P.Cehov

(1984) teatru radiofonic drama

Distributia: George Constantin, Stefan Iordache, Valeria Seciu, Mircea Albulescu, Mirela Gorea, Silvia Dumitrescu Timica, Telly Barbu Militaru, Radu Panamarenco, Candid Stoica.

"O,da, eram o personalitate luminoasă care nu lumina pe nimeni. Am fost o personalitate luminoasă! Altă glumă mai usturătoare nici nu mi s-ar putea spune. Am patruzeci și șapte de ani. (...) Nu dorm nopți de-a rândul de ciudă și mânie gândind ce prostește mi-am pierdut timpul, când aș fi putut avea tot ce nu-mi mai îngăduie acum bătrânețea să am!" Un om ajuns la 47 de ani are viziunea terifiantă a vieții sale lipsite de sens. A trăit pentru alții toată viața, și-a jertfit tinerețea pentru binele cumnatului său pe care îl credea un savant iar acum stă față în față cu nulitatea idolului său. O prăpastie se cască la picioarele sale, tot ce a făcut el a fost inutil, conștiința stupidității vieții sale îl copleșește, nu știe exact ce să facă, să se sinucidă sau să ucidă dar ceva trebuie făcut. Nu poate lăsa farsa asta să treacă în liniște mai departe. În plan secund se desfășoară o poveste crudă de dragoste cu doi oameni egoiști și un biet suflet de fată urâțică care speră totuși să fie și ea observată într-o zi de omul pe care îl iubește în taină. Dar sărmana fată nu poate concura cu farmecul unei doamne elegante venite de la oraș și destinul ei este zdrobit imediat fără apel exact ca și cel al unchiului său.

Unchiul Vania este o piesă de teatru în patru acte a scriitorului rus Anton Cehov cu personajele Aleksandr Vladimirovici Serebriakov, un profesor, soţia lui Elena Andreevna Serebriakov şi fiica lui dintr-o căsătorie anterioară Sonia Aleksandrovna Serebriakov, Maria Vasilevna Voiniţki — mama primei soţii a profesorului şi fiul ei Ivan Petrovici Voiniţki („Unchiul Vania”), doctorul Mihail Astrov, proprietarul Ilia Telegin, dădaca Marina. Pe parcursul operei, personajele discută mult, apar diferite intrigi, atmosfera emoţională din casa în care locuiesc devine tot mai grea, iar spre sfârşit se decide plecarea profesorului cu Elena din casa respectivă.

Sursa internet