Era
o vreme cand din tarabele pietelor au facut fiecare intreprinzator bacanii. Ce
era prin tarabe de sobolanime, insecte mu e de imaginat. Si iata ca apar marele
market-uri cu tone de haleala de ce vreai si ce nu vreai. Cine se gandea ca
astea ca sa stea luni in vitrine musai aveau dracii care faceau bine la
ficaciori, rinichiori si etcelea! A
aparut internetul dai un clik si ai ce vreai! Acuma
dai un clik si nu mai ai nica! Posturi cacalau ala zice ala deszice de dupa ce
vezi pe lume cati haleste banu pe te miri ce ongeuri moengeuri, cacageuri,
manarigeuri, manipulageuri politicieni cu sclifos, aia cu gatitu aia cu mancatu
din vidanjuri si cate celea. Si marii guvernantii suportati greu proptiti adica
de afara ca facara trinuri cu H2 ei au vorbit ca Elena Ceausescu zicea codoi !
Acuma incalecam pe un codoi de habarnisti care distrug baraje seaca o tara si
cate cele da e tare buni, aplaudati de cine trabe, cine i-a trabuit coif si
bratare etc. etc. Ei acuma e groasa cand asmuti colosii si faci praf betoane si
atatea aducatoare de de toate, cand mu e pe unde sa treaca prin ceva numit
urmuz ca pe un scriitoras roman! Ce coincidenta tata!
De
la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru
o publicație, vedeți Urmuz (revistă).
Nu
confundați cu Strâmtoarea Ormuz.
Urmuz
Demetru
Dem. Demetrescu-Buzău
Date
personale
Născut 17 martie 1883
Curtea
de Argeș, România
Decedat 23 noiembrie 1923 (40 de ani)
București,
România
Înmormântat Cimitirul Bellu
Cauza
decesului sinucidere (Foc de armă)
Cetățenie Regatul României
Ocupație scriitor, umorist, judecător, grefier
Limbi
vorbite limba română
Pseudonim Hurmuz
Studii Universitatea din București
Colegiul
Național „Gheorghe Lazăr” din București
Activitatea
literară
Activ
ca scriitor ca. 1908–1923
Limbi limba română
Mișcare/curent
literar Avangardă Futurism
Specie
literară Antiroman, aforism,
literatură experimentală, fabulă, literatură fantastică, parodie, schiță
Influențe
Henri Bergson, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Filippo Tommaso Marinetti,
Jules Verne
A
influențat pe Felix Aderca, Tudor Arghezi, Marcel Avramescu, Ștefan Baciu, Geo
Bogza, H. Bonciu, Emil Brumaru, F. Brunea-Fox, George Călinescu, Ion Călugăru,
Mircea Cărtărescu, Iordan Chimet, George Ciprian, Andrei Codrescu, Filip Corsa,
Jacques G. Costin, Grigore Cugler, Sergiu Dan, Nichita Danilov, Romulus Dianu,
Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Dumitru Augustin Doman, Geo Dumitrescu,
Constantin Fântâneru, Șerban Foarță, Sorin Gherguț, Anton Holban, Florin Iaru,
Eugène Ionesco, Vintilă Ivănceanu, Cătălin Lazurcă, Monica Lovinescu, Iulia
Militaru, Andrei Mocuța, Moldov, Herta Müller, Tudor Mușatescu, Anișoara
Odeanu, Costache Olăreanu, Sesto Pals, Sașa Pană, Cosmin Perța, Radu Petrescu,
Catrinel Popa, Cristian Popescu, Iaromira Popovici, Stephan Roll, Mircea Horia
Simionescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Dimitrie Stelaru, Ion Stratan,
Pavel Șușară, Iulian Tănase, Stelian Tănase, Dumitru Țepeneag, Florin Toma,
Constant Tonegaru, Tudor Țopa, Călin Torsan, Marius Tupan, Mihai Ursachi, Ion
Vinea, Ilarie Voronca
Urmuz,
pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883,
Curtea de Argeș, România – d. 23 noiembrie 1923, București, România) a fost un
scriitor român de avangardă.
Nume
Numele
de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzĕu (Buzău, după
ortografia vremii), schimbat în Dimitrie Dim. Dumitrescu-Buzĕu când era încă
copil și mai târziu stabilit ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Numele de
familie Demetrescu a fost în realitate un patronim folosind sufixul -escu:
tatăl său era cunoscut sub numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău.
Particula atașată Buzău (Buzĕu în grafia mai veche), confirmă faptul că familia
și-a urmărit rădăcinile din orașul omonim. Potrivit lui George Ciprian, încă
din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a
termenului "cerviș", însemnând "grăsime topită") sau Mitică
(diminutiv de la Dumitru)
După
ce a urmat cursurile școlii primare în Curtea de Argeș, este înscris la Liceul
„Gheorghe Lazăr” din București, unde este coleg cu Vasile Voiculescu și George
Ciprian, iar împreună cu aceștia înființează societate Cap de rățoi.
Numele
sub care scriitorul este universal cunoscut a fost selectat și impus public de
către Arghezi, cu doar un an înainte ca Urmuz să se sinucidă.[ Varianta Ormuz,
uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul și
romancierul A. L. Zissu.
Cuvântul
[h]urmuz, explicat de lingviști ca o adăugare curioasă a lexicii românești,
înseamnă în general "bilă de sticlă", "piatră prețioasă".
Cuvântul a intrat în limbă prin canalele orientale, iar aceste semnificații se
referă la comerțul internațional cu mărgele centrat pe insula Hormuz din Iran.
Antropologul și eseistul Vasile Andru subliniază o semnificație secundară,
scatologică: în țigănește, urmuz a suferit mutații însemnând
"fecale". O etimologie alternativă a fost avansată de scriitoarea și
criticul Ioana Pârvulescu. Aceasta sugerează combinarea a doi termeni
contradictorii: ursuz și amuz.
Mitică
a fost fiul cel mare al unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, descris de
Ciprian drept "om scund și ciufut" a lucrat ca medic. În timpul
liber, Ionescu-Buzeu Sr. a fost un intelectual preocupat de știință și
refractar oricăror înclinații artistice. Soția sa, mama scriitorului, a fost
Eliza născută Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea
din Paris Cristien Pașcani. Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre
surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă
principală de informare despre copilăria și adolescența autorului.
Viitorul
Urmuz s-a născut la Curtea de Argeș, în nordul Munteniei și, la vârsta de cinci
ani, a petrecut un an la Paris cu părinții săi. Familia s-a stabilit în cele
din urmă în capitala României, București, unde tatăl său a fost profesor de
igienă la Colegiul Național Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al
orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim.Tânărul Mitică a
fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit,
fascinat de descoperirea științifică și, din anii copilăriei, un cititor
pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne. Mai târziu, el s-a
familiarizat și a fost influențat de idealismul german și de concepțiile
filosofice ale poetului Mihai Eminescu. O influență mai evidentă asupra
viitorului scriitor a avut-o Ion Luca Caragiale, principala figură a
comediografiei românești din secolul al XX-lea.
Familia
Ionescu-Buzău era interesată de activitățile artistice, iar Urmuz a crescut cu
o fascinație pentru muzica clasică și arta plastică, învățând să cânte la pian
și pictând în ulei ca amator. Mama sa, fiica devotată a unui preot ortodox, nu
a putut să-i insufle fiului același respect față de Biserică.
Intrarea
lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din
București. A devenit partenerul lui George Ciprian (Gheorghe Pana C-tin), care
a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: "Nu cred prea
mult în destin. [...] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de
bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență
masivă asupra vieții mele ulterioare". El și-a reamintit conversațiile cu
"Ciriviș", unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești
și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca
pe o "artă minoră". În schimb, Urmuz prefera să participe la
concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere
avansată a muzicii chiar la vârsta de treisprezece ani. Se spune că tânărul a
participat și la prelegerile lui Titu Maiorescu, un filosof și estet care au
influențat atât pe Eminescu, cât și pe Caragiale.
Câțiva
ani mai târziu, în timp ce s-a înscris la Colegiul Național Gheorghe Lazăr,
Urmuz și-a exprimat interesul pentru ironizarea severității profesorilor săi.
Un episod timpuriu este atestat de Ciprian: amuzat de crearea unei asociații de
studenți naționaliști "Vivat Dacia", Urmuz se dă drept membru al
acesteia și sugerează celor dornici de integrare că tariful de admitere va
consta în capete de rață. Potrivit lui Ciprian, aceste evenimente și-au pierdut
repede valoarea de șoc, determinându-l pe el și și pe Urmuz "s-o ia pe
străzi" unde experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de
a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș,
creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz (fanii lui chiar șicanau
"Vivat Dacia" să accepte orătănii ca mijloc de plată înainte ca
societatea să se dizolve). Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile
Voiculescu, l-a reamintit pe tânărul Urmuz ca fiind "un tânăr
genial", umorul său fiind "cerebral, mai greu de detectat și
apreciat".
Grupul
de bază al discipolilor lui Urmuz, organizat ca o societate secretă, l-a inclus
pe Ciprian (poreclit "Macferlan" de Urmuz), Alexandru
"Bălălău" Bujoreanu și Costică "Pentagon" Grigorescu,
cunoscuți împreună ca "pahuci" (din iudaicul verb "a
căsca"). Activitatea lor s-a concentrat pe farse îndrăznețe: Urmuz și
ceilalți trei tineri au făcut o vizită la mănăstirea izolată Căldărușani din
județul Ilfov, unde mitropolitul Ghenadie trăia în dizgrație. Cei patru tineri
s-au dat drept jurnaliști și au cerut (și primit) tratament ca pentru oaspeți
înalți, au testat răbdarea călugărilor iar mai târziu au fost prezentați
mitropolitului bine-dispus.
În
alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste,
le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit
naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens,
creații proprii, precum celebra sa fabulă "Cronicari".
În
afara școlii, tânărul Urmuz era încă introvertit, și, conform lui Sandqvist,
"extrem de timid, în special cu fetele." Prietenul său Ciprin își
amintește câteva „replici de agățat“: se purta familiar cu orice tânără căreia
îi prindea privirea, asigurând-o că s-au mai întâlnit, și, când curiozitatea
fetei era stârnită, îi povestea cum obișnuiau împreună să omoare muște ca
activitate sportivă.
Grupul
"pahuci" au sărbătorit absolvirea printr-un act final de sfidare
împotriva directorului școlii, pe care l-au vizitat în biroul său, unde au
început să sară în cercuri. Chiar dacă grupul lor nu a supraviețuit odată ce
membrii săi au luat-o pe drumuri diferite în carieră, au avut reuniuni regulate
la taverna Spiru Godelea, unde au câștigat notorietate pentru comportamentul
lor nepoliticos și neconvențional. Urmuz a intrat la Facultatea de Medicină, la
insistențele tatălui. Potrivit lui Ciprian, el s-a plâns că "nu reușește
să se facă înțeles în fața cadavrelor". În cele din urmă alege Facultatea
de Drept, luând, în paralel, lecții de compoziții și contrapunct la
Conservatorul de Muzică și Declamațiune. În plus, el și-a încheiat serviciul
militar în cadrul Infanteriei române.
Urmuz
a devenit șeful familiei sale în 1907. În acel an, tatăl său și doi frați mai
mici au murit, iar sora lui Eliza s-a căsătorit. El a continuat, de asemenea,
să ia inițiativa în acțiuni îndrăznețe de épater le bourgeois. Ciprian își
amintește că ei doi au închiriat o trăsură iar Urmuz făcea dreapta în fiecare
intersecție, mergând astfel în cercuri în jurul Palatului de Justiție. Urmuz a
continuat apoi să-i hărțuiască pe vânzătorii ambulanți, oprindu-se pentru a
cumpăra lucruri complet inutile: covrigei, o grămadă de cărbune sau o găină
bătrână pe care a tras-o în țeapă cu bastonul său.
După
ce a trecut examenul în drept în 1904, Urmuz a fost numit judecător în
localitatea rurală Cocu (Răchițele), în județul Argeș. Este probabil ca, în
jurul acestei perioade (circa 1908), să fi scris pe hârtie primele fragmente
din colecția sa "Pagini bizare", dintre care unele au fost scrise în
timpul unei reuniuni de familie la Cocu. Potrivit Elizei Vorvoreanu, el facea
acest lucru în principal pentru a-și distra mama și surorile, dar Urmuz a
amuzat de asemenea și autoritățile locale, unul dintre aceștia chiar i-a oferit
mâna fiicei lui (Urmuz a refuzat). La acea vreme, Mitică și-a descoperit
pasiunea pentru arta modernă: a fost un admirator al sculptorului Constantin
Brâncuși, fascinat de lucrarea sa din 1907, intitulată Cumințenia pământului.
În
cele din urmă, Urmuz a devenit judecător de pace în regiunea Dobrogea. Mai
târziu, a fost expediat mai aproape de București, la Ghergani, județul
Dâmbovița. Aceste misiuni au fost întrerupte în 1913, când Urmuz a fost chemat
sub arme, în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei.
Ciprian
menționează că a pierdut contactul cu prietenul său pentru o perioadă, înainte
de a primi o scrisoare în care acesta se plângea de apatia provinciei și de
lipsa divertismentului muzical; atașat a găsit povestirea "Algazy &
Grummer"" pe care Ciprian trebuia să o citească "fraților
seminariști", informându-i "despre progresele înregistrate în
literatura tânără". Ciprian spune că a descoperit scriitorul din Urmuz și
a popularizat povestirile acestuia în propriul său cerc de intelectuali. El
menționează, de asemenea, că în cariera sa de actorie în devenire, a pus bazele
unor spectacole la Grădina Blanduziei pe baza scrisorilor lui Urmuz.
Aceste
evoluții au coincis cu izbucnirea Primului Război Mondial. Între 1914 și vara
anului 1916, când România era încă un teritoriu neutru, eforturile lui Ciprian
de a difuza "Pagini bizare" au atins un maxim. Textele lui Urmuz s-au
răspândit, probabil, în copii scrise de mână, devenind oarecum cunoscute
societății boeme din București, însă Urmuz însuși era încă o figură anonimă.
Ciprian și actorul Grigore Mărculescu susțin că au citit public din
"Pagini bizare" la restaurantul Casa Capșa. Potrivit istoricului
literar Paul Cernat, dacă zvonurile despre interpretările timpurii ale lui
Ciprian despre textele lui Urmuz sunt adevărate, acesta ar constitui unul
dintre primele eșantioane de spectacole de avangardă din tradiția teatrală
românească.
În
jurul anului 1916, Urmuz a obținut o relocare, în calitate de judecător în
orașul Alexandria. Acolo s-a întâlnit cu poetul și profesorul Mihail Cruceanu.
După cum a amintit Cruceanu, Urmuz a fost captivat de revolta artistică
desfășurată în Italia de către grupul Futurist și în special de poezia lui
Filippo Tommaso Marinetti, liderul grupului. Potrivit istoricului literar Tom
Sandqvist, Urmuz ar fi putut citi mai întâi despre inițiativele italiene în
ziarul local Democrația, care a scris despre subiect la începutul anului 1909.
Ca urmare a acestei întâlniri el a decis să includă, ca subtitlu la unul din
manuscrisele sale, cuvintele: "Schițe și nuvele ... aproape
futuriste".
Ajus
la gradul de locotenent, Demetrescu-Buzău a fost din nou chemat sub arme când
România s-a alăturat Puterilor Antantei.
Întors
în București lucrează ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, o
slujbă bine plătită, cu avantaje speciale, ceea ce l-ar fi făcut inconfortabil
pe Urmuz despre viața sa ca erou boem. O fotografie realizată în acea perioadă,
unul din puținele portrete care au supraviețuit, ne prezintă un bărbat
melancolic și anxios. Sandqvist îl vede ca fiind de o "singurătate
catastrofală" și client insomniac al bordelurilor, adăugând: "În
toate aparițiile, ca urmare a unor experiențe dezgustătoare în timpul
războaielor, întorcându-se acasă la București, Demetru Demetrescu-Buzău a ales
să trăiască o viață extrem de ascetică și izolată, cu plimbări lungi
nocturne". Faptele și glumele lui Urmuz au atras atenția publicului, el
însuși și-a citit lucrările unui public boem, în locuri precum Hanul Gabroveni;
cel puțin unele dintre acestea erau exerciții libere în literatura orală și, ca
atare, au fost în întregime pierdute.
Anul
1922 a adus debutul lui Urmuz în presă. Fascinat de "Pagini bizare",
poetul și jurnalistul Tudor Arghezi a publicat două din ele în ziarul Cuget
Românesc. Arghezi a făcut eforturi să-i convingă pe serioșii săi colegi editori
de la Cuget. Gazeta a publicat de asemenea un manifest a lui Arghezi, în care a
subliniat scopul combaterii "literaturii sterile" și intenția sa de a
cultiva "voința de putere" în cultura literară post-război. Urmuz a
fost deci primul scriitor avangardist popularizat de Arghezi, într-o listă
care, până în 1940, a inclus și o mare parte a tinerilor moderniști români.
La
23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat, un eveniment care rămâne învăluit în
mister. A fost găsit "de sergentul din post într-un boschet din dosul
bufetului", în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului. Unele
surse timpurii sugerează că ar fi suferit de o boală incurabilă, dar se știe că
el era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914,
el a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra
creierului suicidar. Cronicile, arată, de asemenea, că el teoretiza despre
lipsa de sens și de goliciunea vieții, punând aceste temeri pe seama membrilor
familiei în timpul înmormântării fratelui său Constantin (1914). Autorul Geo
Șerban a scris despre dezamăgirea bine ascunsă a lui Demetrescu-Buzău,
apreciind că, în ultimul său an, scriitorul a continuat să acționeze vesel și
relaxat, dar că o tensiune "devastatoare" se clădea în interiorul
lui.
În
1927, Arghezi și-a publicat regretul că nu i-a cultivat prietenia: "Nu
l-am mai văzut și-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l
întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile
și puritățile care începeau să moară". Mai mulți exegeți Urmuz au văzut în
mod tradițional sinuciderea legată în mod intrinsec de atitudinea artistică a
lui Urmuz. Pentru Carmen Blaga, a fost "dizolvarea credinței [sale]"
în clasa intelectuală a României, împreună cu declinul economic și "un gol
existențial", care l-a determinat pe scriitor să se desprindă. Acest lucru
rezonează cu afirmațiile adepților din prima generație de după Urmuz: Geo Bogza
sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat
de "intelectul lui ascuțit", l-a dus la o concluzie naturală; Sașa
Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și
"profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și,
hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a
asumat riscul de a-și distruge eul fizic. Criticul George Călinescu a afirmat
că există o rațiune filosofică "care rezona teribil cu secolul său":
"el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop
precis".
Urmuz
a fost înmormântat la 26 noiembrie, la cimitirul Bellu. În ziua respectivă,
evenimentul a fost mediatizat de un mic necrolog din cotidianul Dimineața,
semnat cu inițiala C (probabil de la Ciprian).
La
11 august 2022 a fost inaugurat monumentul lui Urmuz în orașul Curtea de Argeș,
în fața primăriei, autor sculptorul Radu Adrian.
Iata
deci actuala nebunie mondiala are radacini in romaneasca nebunie cu arme si
sinucigasarie. Puschea pe limba sa nu fie ceva asemanari in ziua de azi.
Sinucidere curata!
