Trezeste-te

Cati mananca o paine buna de pe urma ta, SOFERULE!

Ziua Mondiala a pisicii!

Vivat birocratia mondiala!

Azi avem Ziua Mondiala a pisicii!

Asa arata motanelul meu drag de pe vremea cand locuiam in casa demolata in 1976. Ca si cainele, de fapt o catea cu care pisica fiind in posesia tuturor facultatilor mintale si spirituale ale neamului ei era in relatii normale pe atunci adica de ocol a razei de desfasurare a lantului catelei, amandoua animalele dragi mie au fost eliberate dupa ce au simtit mai ales cateaua durerea distrugerii lumii in care traisera. In gura beciului, in lumina si vuietul escavatoarelor, urletul cainelui nu il voi uita niciodata...

Avea o dambla pisoiul. Cotetul pasarilor era intr-un spatiu inchis din cateva laturi dar calea era libera spre vie. Le dadeam drumul in acel spatiu pentru bucurii pasaresti, rame, gandacei balaceala in pamant etc. El statea strajer pe un ciot de copac taiat demult si mai cu zburlirea cozii mai improscand pisiceste stapanea galinaceele pana cand s-a gasit un cucos focos care l-a facut arsice, numai rani de clont vartos. Banuiesc ca acel cucos nu a avut norocul celui lui Creanga si a sfarsit in oalele care sfaraiau pe soba Vesta poate si datorita spiritului de libertate adus in curte. O alta amintire o am cu perioada cand se topeau zapezile si delicatele pisici gaseau un loc uscat si se pisiceau la soare. Am urmarit atent biocenoza curtii de cand am inceput sa gandesc, nu am aflat niciodata unde fatau pisicile noastre. Dispareau si in zile cu soare pe un loc uscat si ferit aduceau pe rand puii fara ochi care se scaldau ceva vreme la astrul care atunci mangaia vietuitoarele si la fel de discret dispareau fara urma. Usor usor incepeau sa prinda tainele vietii si pana cand le gaseam stapani copilareau impreuna sub privirea atenta a pisicii mama. Zeul ban a schimbat cursul vietii tuturor inclusiv si al minunatelor feline care se zice ca iau raul doar prin simpla sedere pe locul dureros. O fi sau nu o fi adevarat?

Din iad

Cum vezi lumea cand esti prajit ca la rotisor!
Prajit si la propriu dar si la figurat de figurile astea nenorocite care ne-au acaparat viata.

Varga=o ministreasa din multele si maruntele ale mediului!

Surasul had al Hirosimei

6 august 2017

Orhideea din fereastra

Imagini: Doinafotografiaza

In troaca

Urat cand cei pe care ii avem undeva in panteonul mintii noastre devin rufe murdare spalate in troaca porcilor de porcii care traiesc din asta. Pe de alta parte unul care a spus "prosti v-am lasat si prosti va gasesc si acum" despre poporul lui din seva caruia a reusit sa intre in Panteonul Universal inseamna ca a avut ceva inuman. Karamazovii aveau un tata de pus in icoana fata de un asemenea... geniu fara suflet....

......................................................................................................

În căutarea tatălui pierdut. Un film despre John Constantin Brâncuşi Moore, fiul nerecunoscut - ADEVĂRUL

24 februarie 2017 (sursa internet)

Gata, ne-am plictisit de Cuminţenia pământului. După ce ne-am făcut că ne întoarcem buzunarele pe dos, am pus-o în custodie la MNAR, ne-am spălat pe mâini. Bon débarras, zic francezii. Cu ceva mărunţiş de la oameni în buzunar, ca o mică cerşetoare ce este, şi cu promisiuni de la guvern că se vor găsi 11 milioane de euro pentru ea. Mai vorbeşte cineva despre asta? Să vorbim atunci mai bine despre o poveste tulburătoare.

În memoria colectivă, Brâncuşi e acel ţăran din Hobiţa care, plecat la 28 de ani pe jos spre Paris, a îngenuncheat New York-ul cu „Pasărea“ sa măiastră şi a subjugat zeci de femei, într-o viaţă de „călugăr“. Agenda publică are minte scurtă dar, una peste alta, în toată efervescenţa creată de campania (eşuată) în jurul sculpturii Cuminţenia pământului, râvnită de statul român, s-a mai umblat niţel le mitul brâncuşi, s-au mai desfăcut nişte legende, s-a mai spus lucrurilor pe nume, s-a pus o lumină creativă, nu doar idolatră, ci şi iconoclastă, peste figura confiscată, de multe ori naţionalist şi kitsch-ist, a lui Constantin Brâncuşi. De pildă, specialişti recunoscuţi, precum Doina Lemny de la Centrul Pompidou din Paris, au explicat că n-a fost niciodată vorba ca Brâncuşi să-şi lase atelierul moştenire statului român, sau au ieşit, de pildă, la iveală lucruri mai lumeşti, care coboară zeul pe pământ: în timp ce i se atribuie, între altele, o idilă cu Maria Tănase, puţină lume ştie că, din marea iubire cu pianista Vera Moore, Brâncuşi a avut un fiu, de care n-a vrut să ştie şi pe care nu l-a recunoscut niciodată. Am scris deja despre iubirile lui Brâncuşi şi despre fiul său nelegitim aici.

Pentru a celebra ziua Brâncuşi (născut pe 19 februarie 1876 la Hobiţa, stins din viaţa pe 16 martie 1957 la Paris), Institutul Cultural Român de la Paris a programat la Sala bizantină a Palatului Béhague proiecţia filmului documentar „A la recherche du père perdu”, realizat de cineastul franco - român Ionuţ Teianu şi produs de Tudor Giurgiu. Un film tulburător.

John Constantin Brâncuşi Moore: un bătrân de 80 de ani, altădată talentat fotograf oficial al cabaretului Crazy Horse, îşi duce zilele precar, într-o cenuşie suburbie pariziană, într-o casă aproape în paragină, sub acoperişul căreia, în cutii de carton, îngălbenesc, neumblate, superbe scrisori de iubire şi fotografii fermecătoare din tinereţea mamei, pianista Vera Moore. Un teribil secret de familie a îngropat acest trecut fabulos nu atît în uitare, cât într-o refulare bine camuflată în neputinţă, în blazare, într-o amarnică şi tristă indiferenţă.

În actul de naştere al bătrânului, emis la Londra în 1934, scrie, în dreptul numelui – „Moore“, iar la prenume – „John Constantin Brâncuşi“. În dreptul mamei e trecută Vera Moore, iar în dreptul tatălui – nimic. John Constantin Brâncuşi Moore n-a fost niciodată recunoscut de celebrul său tată, iar mama sa, pianista engleză Vera Moore, a respectat toată viaţa dorinţa sculptorului. În casa lor, pentru mamă şi fiu, filiaţia, numele tatălui erau subiecte tabu. Taina, ştiută dintotdeauna, a trecut în cotidian, cu o banalitate răvăşitoare: John Constantin Brâncuşi Moore îşi conducea mama la uşa casei lui Brâncuşi care o închidea crunt, fără nicio privire către fiul care rămânea în stradă. John a acceptat această situaţie, de fiu nelegitim. Niciodată n-a fost interesat de bani, n-a făcut demersuri ca să-l moştenească, nici la moartea lui Brâncuşi, în 1957, nici la moartea Verei, mama sa, în 1997. Nu şi-a dorit gloria publică, n-a acceptat nicun interviu, el, fotograful oficial de la Crazy Horse n-a scăpat niciun portret de-al său în presă. Până într-o zi, târziu în viaţă, când un cineast francez cu rădăcini româneşti îî propune un film.

Filmul lui Ionuţ Teianu acompaniază, cu o cameră blîndă şi o naraţiune justă, aproape tandre prin tuşele de umor, demersul bătrânului de a sparge secretul acceptat ca pe un dat al destinului. Înainte de a-şi încheia socotelile cu viaţa, John Constantin Brâncuşi Moore a vrut să-şi revendice, în mod public, paternitatea refuzată. Pe de o parte s-a adresat justiţiei, punând în braţele avocatului său dovezi firave, scrisori de iubire, fotografii, şi încredinţarea că e un demers sentimental, moral, şi nu unul financiar. Pe de altă parte, a plecat în căutarea tatălui pierdut, străbătând, la 80 de ani, un dureros drum iniţiatic.

Ionuţ Teianu şi Doina Lemny la proiecţia filmului, Palais de Béhague, Paris

Ionuţ Teianu îi filmează gesturi mărunte şi esenţiale: pentru prima dată la locul de odihnă a tatălui din cimitirul Montparnasse, John Constantin Brâncuşi Moore se aşează frust pe piatra de mormânt şi-şi aprinde o ţigară. E un loc de pelerinaj, ca-ntr-un muzeu al tuturor. Cu autoderiziune şi mândrie dureroasă, bătrânul scoate paşaportul şi le arată vizitatorilor de moment ai celebrului sculptor identitatea sa nerevelată. Într-o altă secvenţă, halucinantă, în casa lui ponosită, de om singur, bătrânul şi unul dintre cei doi fii ai săi, privesc împreună pe internet vânzarea la licitaţie a unei lucrări de Brâncuşi. Sculptura se vinde cu peste 7 milioane de dolari, la New York.

Sensibilă, picturală, scriitura filmică a lui Ionuţ Teianu, care alătură de cîteva ori, poetic, discret, fără ostentaţie, portretul bătrânului fiu şi imaginea, păstrată în arhive, a bătrânului sculptor, în gesturi aproape identice, reuşeşte să treacă dincolo de anecdotica acestui caz. „În căutarea tatălui” pierdut nu pune deloc accentul pe faptul că, dacă filiaţia ar fi recunoscută de justiţie, fiul lui Brâncuşi ar avea dreptul la jumătate din ce a lăsat celebrul său tată. Miza filmului e altundeva, şi e tulburătoare: cum se desface o taină de familie, cea dintre un fiu anonim şi scăpătat, aflat la apusul vieţii, şi un tată intangibil, celebru şi nemuritor.

Sigur că realizatorul, cineastul Ionuţ Teianu, a avut simţul personajului de film, autentic şi emoţionant, şi „l-a exploatat” empatic în situaţii care te fac şi să râzi şi să plângi. Dar participând la acest film John Constantin Brâncuşi Moore a câştigat şi el ceva, ceva de care n-a avut parte o viaţă întreagă. Când cineastul l-a dus în satul Hobiţa, pentru prima şi ultima oară în viaţa sa, John Constantin Brâncuşi Moore şi-a întâlnit în mod spontan rudele dinspre tată. Cadrul în care fiul lui Brâncuşi şi bătrâna ţărancă din Hobiţa stau la masă, în grădină, şi filozofează de-ale vieţii, fiecare în altă limbă, are ceva dintr-o împlinire simplă a destinului, nespectaculoasă, uman esenţială.

John Constantin Brâncuşi Moore s-a stins din viaţă pe 11 noiembrie 2016, la puţin timp după încheierea filmărilor. La Hobiţa, un colţ pierdut din lumea largă, care n-avusese nicio şansă să facă parte din orizontul vieţii sale de până la 80 de ani, bătrânul a trăit clipa în care cineva l-a privit ca pe un fiu. Fiul lui Brâncuşi.

Tudor Teodorescu Braniste

Pavilionul de vanatoare

Autorul romanului "Printul" (1944) dupa care Sergiu Nicolaescu a creat un film care, aparand pe ecrane, din pacate nu a fost cum era normal si un prilej de apreciere a celui care a scris cartea ca doar nu mai erau comunistii cu cenzura, de fapt scriitorul a fost publicat intens de acel regim. Se infaptuieste o mare crima culturala, tinerii nu sunt informati si pusi in fata tezaurului complet al Romaniei ci acest vid voit creat duce la instrainare, indoctrinare cu tot felul de nimicnicii si nonvalori, dispret  fata de ce a fost aici in ultimii 60-70 de ani.

Din jurnalul meu din anul 1988:

Al saselea roman dintr-o serie care se voia o fresca a Romaniei in perioada 1880-1940 cuprinde citate care sunt extrem de graitoare si azi:

Un Magureanu nu are voie sa-si inhame caii cum pofteste, ca un om de rand. El e dator sa pastreze datoria neamului.

Fiestecare vietate isi cauta perechea in neamul ei. Cine a pomenit impreunare intre soim si gaita?

Adevarul este ca parintii nostri au lepadat prea devreme giubelele si randuielile cele bune si sanatoase. Copilul nu mai asculta de parinte si muierea nu mai asculta de barbat.

Dinu Paturica si Tanase Scatiu conduc tara si fac legi.

Oamenii sunt cum sunt si nu noi ii putem schimba. Ii vor schimba in zeci si sute de ani conditiile de viata, care se vor modifica treptat.

Viata trebuie gandita dar in acelas timp trebuie traita. Aminteste-ti de Voltaire. A studiat viata, a analizat-o, a luptat impotriva ignorantei si a injustitiei dar a trait si s-a bucurat de tóate desfatarile acestei lumi.

Cand ai trait patru ani sub spaima mortii…in ziua in care medicul iti spune ca esti deplin insanatosit si stii ca pleci cu adevarat acasa esti alt om si vezi lumea prin alta prisma. Tot ce a fost inainte, chiar conflictele cele mai grave ti se par lucruri marunte si te miri ca ai fost in stare sa te zbuciumi pentru ele. Un singur lucru are importante: VIATA. Viata pe care ai invatat sa o pretuiesti tocmai pentru ca ai fost pe punctul de a o pierde. Acum stii cum sa ti-o traiesti, cum sa ti-o cruti, cum sa ti-o intrebuintezi.

E mult mai usor sa alungi boala decat idea de boala.

Cand se incurca armasarii sa nu se amestece carlanii!

Viata e asa de scurta…

Visul fiecaruia din noi e ca zmeul pe care il inalta copii in zilele in care bate vantul: daca ii dai sfoara fara socoteala, vrand sa il vezi ridicandu-se cat mai sus esueaza intre sarmele de telegraf sau in coroana unui copac si nu iti ramane decat sa-l contempli ca pe o lamentabila epava. Daca vrei sa il feresti de un sfarsit asa de trist trebuie sa il tii scurt, la altitudini minore.

Cum judeca indeobste taranul pe cel care avand cel mai de pret bun din lume, pamantul n-a fost in stare sa-l sporesca, macar sa il pastreze…

De asprimea parintelui nu a murit nici un copil pana acum. Unde da tatal creste carnea…

Descrierea unei mosii de 6000-8000 de hectare arata ca boier Hristache Magureanu avea un puternic sentiment posesiv pentru frumusetea fara egal a bogatiilor detinute din tata in fiu de secole…

Sus la Cornu e padurea. Padurea Cornu ca la vale mai sunt inca trei: Magura de aici, Viforeanca si cea de la Straurani. Mari si frumoase tustrele nimic de zis. Cornu sta insa deasupra tuturor. Pe urma, cum cobori mai jos locuri de pasune ca sub munte…Dar ce locuri, ce iarba grasa, de un verde intunecat si lucios cum nu gasesti nicaieri, ce privelisti si cand vine vremea cositului, ce mireasma! Si sa vezi vitele mari, grase, puternice imprastiate peste tot locul…Si mai sus in munte turmele de oi si stanele, si bacii…Mai la vale avem stuparia cea mare. Cinci mii de stupi si mierea aurie si limpede ca raza soarelui si dulce si parfumata! De aceea am asezat-o acolo. Flori ca acelea nu gasesti in alta parte. Si batranul calatorind mai departe cu gandul trecea in tinutul de dealuri, insirand cele patru podgorii mari, pomenind de strugurii de masa ai uneia, feluritele vinuri ale celorlalte, de vremea culesului, cand te imbata mirosul mustului; se opri la o fantana de sub deal, facuta de un unchi al lui, Patrascu Magureanu ca sa il pomeneasca trecatorii insetati; intra intr-o bisericuta veche declarata monument istoric in cripta careia isi doarme somnul de veci matusa-sa Matilda Magureanu, femeie falnica si frumoasa de care s-a indragostit Marele Duce cand a venit cu ostile muscalesti in tara in anul ’78. Apoi ajungand in satele de la ses vorbi de pamantul negru si gras si zugravi lanurile de grau leganandu-se lin in bataia vantului ca o nesfarsita mare aurie.

Asta e Magura: un singur trup.

Si minunatia asta vrei s-o imparti, sa o mutilezi? Ce sa imparti? Ce sa iei? In munte si mai la vale se face laptele si carnea si mierea. In podgorii se face vinul. Vrei sa le desparti? Te rabda inima?

Eu vin din lumea muribunzilor Odette. Si acolo am inteles ca viata e un lucru prea frumos, prea insemnat ca s-o faramitam in compromisuri si renuntari spunandu-ne: voi renunta la particica asta si la cealalta ca sa nu supar pe cutare sau pe cutare… Cand cineva se aseaza in fata vietii tale si te desparte de ea, impunandu-ti conceptia lui de viata e ca si cand s-ar aseza in fata ferestrei si ti-ar lua lumina. Da-l de o parte fiindca altfel nu e cu putinta. Ai inteles cred ca nu iti vorbesc de o existenta de desfrau sau de alte asemenea stupiditati. Vorbesc de dreptul fiecaruia de a-si trai viata in intelesul mare si nobil al cuvantului, dreptul de a-ti afirma personalitatea, de a nu te simti incatusat de nimic si de a nu fi silit sa respecti decat principiile etice sau mai simplu cele zece porunci ale Decalogului. Acelea sunt singurele interdictii logice, sanatoase si imperios necesare unei societati organizate. Orice alta opreliste e o silnicie absurda si o resping fara ezitare…

Sa nu spuneti niciodata in dragoste “te iubesc pe vecie” sau in afaceri “dau oricat”. Astea sunt angajamente nelimitate de care trebuie sa va feriti ca de foc. O afacere e ca o fata mare: cu cat se vorbeste mai putin de ea se marita mai repede.

Zeiling Sor, un misit genial dar ghinionist asa ca in viata lui a facut mai multe cugetari decat afaceri. (Isidor Heim)

Cu viclenia ne aparam de cei rai iar cu omenia ne apropiem de cei buni. Totul e sa nu-i confundam pe unii cu altii…

Doamne, pentru ce oare tocmai aceste doua lucruri: linistea si multumirea sunt atat de greu de dobandit!

…acea pornire de dragoste, dublata de recunostinta care este inceputul iubirii celei mai trainice.

Paul Louis Courier spunea despre Napoleon la incoronare: “Il aspire a descendre” (trage a mic)

Au lasat-o sa moara, au vrut sa o lase sa moara, au impins-o cu buna stiinta la moarte…Si crime ca acestea raman nepedepsite iar cei ce le savarsesc continua a trai in societate salutati si respectati de semenii lor!

Profetic, asa e cu distrugatorii Romaniei...